Dacă în partea occidentală a continentului european primăvara începe oficial pe 21 martie, în partea estică ea ajunge mai devreme. Suntem primii la ghiocei și narcise și chiar printre puținii care marchează evenimentul cu frumosul simbol — mărțișorul.
…Primăvara vine cu bucurii și zile mai mult ori mai puțin importante pe moșia națională. Pe plan mondial însă ne aduce una dintre cele mai importante zile pentru istoria țării noastre — aderarea la Organizația Națiunilor Unite. Evenimentul a avut loc la data de 2 martie 1992.
Privind din acest început de mileniu și după câteva decenii de independență declarată și suveranitate jinduită, ne dăm seama că suntem încă pe șantierul construcției unei țări. În acea lună martie, cu douăzeci și opt de ani în urmă, când tara noastră a devenit un nou membru în familia Națiunilor Unite, știam noi de ce mergem încolo?
Poporul era informat de decizia luată înainte, pe parcurs ori după? Multe întrebări sunt în căutarea de răspuns în preajma zilei de 2 martie. Azi suntem în drept să ne punem o întrebare simplă: ce facem noi, cum ne prezentăm în Organizația Națiunilor Unite și în celelalte organizații internaționale? Nu vorbim aici de programe finanțate de diverse organisme si organizații, de ajutoare în unele sau alte domenii, de convenții semnate și ratificate.
Întrebarea nu este ONU la noi, ci noi la ONU. Dacă, bunăoară, în ziua de 2 martie, în toate instituțiile de învățământ, de la școli la universități, s-ar pune spontan întrebarea: Ce este ONU? Răspunsurile, dacă acestea vor exista, ne vor surprinde ori chiar întrista. În virtutea sistemului său politic, Elveția este țara care a dezbătut îndelung chestiunea aderării la ONU. Încă în anul 1919, la crearea Societății Națiunilor, orașul Geneva obține dreptul pentru sediu al organizației nou create.
Un an mai târziu și prin vot popular (56%) se acceptă aderarea la Societatea Națiunilor. Tânăra organizație însă nu rezistă tensiunilor mondiale, care provoacă al doilea război mondial și este abandonată practic de la începerea conflictului. În 1945 pornesc negocierile pentru o nouă formă de organizare a multilateralismului, care va deveni Organizația Națiunilor Unite în 1946 cu sediul în același Palat al Națiunilor din Geneva. Țările învingătoare în război vor dicta regulile de joc. 51 de state vor deveni fondatoare ale noii platforme de negocieri și dezbateri. În pofida găzduirii pe teritoriul său a sediului european al noii organizații, Elveția nu se numără printre țările membre.
În anul 1986 poporul elvețian este solicitat pentru un nou vot în favoarea aderării. Acesta se va solda cu un eșec net de 75% de voturi. Abia în anul 2000, după o Adunare generală a statelor membre, organizată la Geneva (de altfel, are loc la sediul din New-York) încetul cu încetul se revine la problema aderării la ONU. În ziua de 3 martie 2002 inițiativa populară pe tema dată este acceptată cu 54,6% de voturi. Cu exact 10 ani după aderarea Republicii Moldova, în urma multiplelor campanii de informare, cu numeroase eforturi și argumente, țara-gazdă a celui mai important oficiu al ONU în Europa a devenit membră cu drepturi depline. Munca depusă își aduce roada. Astfel, victoria câștigată greu face ca Elveția să fie prezentă și să se impună la ONU, să negocieze, să caute și să găsească soluții.
În acest 2020, când marcăm 75 de ani de la fondarea Organizației Națiunilor Unite, țărilor mari si mici li se oferă o posibilitate rară sau chiar unică de a participa la o nouă viziune a acestei construcții colective. La ora mondializării, când planeta parcă a devenit mai mică, țările mici se pot exprima, societatea civilă trebuie sa vină cu propuneri, iar tinerii să se lanseze în construcția viitorului. Circulația și accesul la informație nu tolerează ignoranța și non-participarea.
Margareta Donos-Stroot, de la Geneva, special pentru Observatorul de Nord
