Dacă cineva îmi spunea, doi-trei ani în urmă, că din Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Partidul Liberal Democrat (PLDM) se va alege praful şi pulberea, că betonul Partidului Liberal (PL) nu a fost altceva decât, pardon, nişte muci, iar „la modă” vor ajunge politicieni care îşi construiesc viitorul pe trădare sau îşi ridică ratingul cântând karaoke, îl scuipam drept în faţă şi-l trimiteam direct la Costiujeni! Dacă cineva îmi va spune astăzi că Mihai Ghimpu, bunăoară, va face alianţă şi cu Dracu, şi cu Tat’su, pentru a se ascunde în spatele „interesului naţional”, iar Vladimir Plahotniuc, de exemplu, va fi ales în fruntea cabinetului de miniştri, punând la stâlpul infamiei toate valorile şi principiile, îl voi crede, fiindcă Republica Moldova s-a transformat, între timp, dintr-o istorie de succes într-o ţară în care este posibil orice. Or, priveam zilele acestea la chipul plin de importanţă şi de ignoranţă a domnului Marian Lupu, care se bucura pe sub mustăţile care nu le are de încropirea unei noi majorităţi parlamentare cameleonice, şi mi-am dat seama că nimic sfânt şi destoinic nu a mai rămas în această republică. Am înţeles că totuşi cea mai veche profesie din lume este profesia de politician şi că nimeni şi nimic nu ne mai poate salva de la pieirea morală şi nimeni şi nimic nu ne mai poate readuce acolo unde am fost câţiva ani în urmă. Da, vom avea cabinet de miniştri şi un nou preşedinte, vom avea, poate?!, mai multă stabilitate şi chiar creştere economică, dar nu vom avea nici o satisfacţie, dându-ne seama că voturile „de aur” nu costă nimic atunci când principiile sunt „de rahat”. De altfel, eu nici o secundă nu am avut dubii în ceea ce priveşte constituirea unei noi majorităţi parlamentare (fiindcă pe parcursul anilor am înţeles care sunt strategiile celor care s-au văzut în fotoliile moi din legislativ — „sunt mai aproape dinţii decât părinţii” şi „după mine să vină şi potopul”), dar nu înţeleg de ce s-a tărăgănat atât de mult acest proces? De ce s-a ajuns atât de departe, dacă toată lumea înţelege că alegerile parlamentare anticipate ar fi de-a dreptul catastrofale şi de ce se merge în continuare pe calea confruntării, dar nu a concordiei? Când zic aceasta am în vedere numele viitorilor candidaţi la funcţia de premier, care se vehiculează şi care, în mare măsură, nu corespund nici „ambiţiilor” preşedintelui Nicolae Timofti, nici deciziei Curţii Constituţionale din 22 aprilie 2013, conform căreia „…orice mandat politic trebuie să aibă la bază cele mai înalte standarde de integritate”, iar la cele mai înalte funcţii în stat nu pot pretinde persoane „cu o reputaţie pătată sau care au avut sau au un comportament dubios”, fiindcă toate aceste „mărunţişuri” sunt în discordanţă cu principiile statului de drept. Altfel spus, candidatul la funcţia de premier, să zicem, n-ar trebui măcar să fie bănuit în acte minore de corupţie, darămite de păcate majore, cum se mai întâmplă. Fără îndoială, a vorbi astăzi în Republica Moldova despre persoane cu o reputaţie ireproşabilă sau despre politicieni fără pufuşor pe botişor (la urma urmei, o simplă migrare de la un partid la altul poate fi considerat un păcat) înseamnă a bate apa în piuă, dar totuşi… Pe de altă parte, îmi dau bine seama că nu sunt eu persoana care să pună note şi să dea verdicte (mai cu seamă că întotdeauna am respectat ceea ce înseamnă principiul prezumţiei nevinovăţiei şi am considerat naiv că tâlharii şi bandiţii stau la dubă, dar nu se plimbă nestingherit printre noi), dar ceea ce se întâmplă în jur mă face să mă pişc de nas şi să o las mai moale cu romantismul. Mai cu seamă că o înţelepciune din popor zice că „nu este fum fără foc”.
Şi încă ceva. Procesele care au loc acum în societate se pot răsfrânge la modul cel mai direct asupra unor formaţiuni politice şi lideri politici mai vechi şi mai noi. În primul rând, „anularea” alegerilor parlamentare anticipate ar însemna o „pierdere irecuperabilă” pentru socialiştii lui Dodon şi adepţii lui Renato Usatâi, care în următorii trei ani ar putea pierde din susţinători, ba chiar, ştiind cât de maximalişti sunt aceşti lideri care doresc totul „aici şi acum”, ar putea dispărea cu torul din spaţiul politic. În al doilea rând, următoarea perioadă poate fi decisivă pentru partidul doamnei Maia Sandu şi Partidul Politic Platforma Dreptate şi Adevăr. Or, dacă aceste formaţiuni sunt nişte proiecte serioase de lungă durată, dar nu o tribună pentru a regla nişte conturi, atunci următoarea perioadă (de maximum trei ani) ar putea fi o posibilitate de a-şi duce în mase mesajul şi de a cuceri la viitoarele alegeri electoratul, sătul de politicienii ambiţioşi şi mincinoşi. În rest, vom trăi şi vom vedea ce se va mai întâmpla.
