Satul meu în care am copilărit și unde mi-am petrecut junețea e așezat pe două coline ale unui pârău (cu o lungime de 5,5 km), care-și varsă apa în bătrânul Nistru. Se numește Tătărăuca, iar pe parcursul timpului i s-a atribuit și Veche.

În primul rând, mă voi referi la legenda satului meu cu adâncă istorie zbuciumată. „…Demult, tare, demult, pe când hoardele barbare ale tătarilor năvăleau asupra oamenilor pașnici de pe acest meleag, localitatea, fiind așezată și în preajma unei păduri, era supusă deselor invazii. Într-o căsuță de la marginea așezării se afla o nevastă, care urma să dea viață unei ființe omenești. Unul din oaspeții nepoftiți, legând calul de un copac, a intrat în căsuță. Însă gândul și acțiunea lui au fost sugrumate cu putere de către viitoarea mamă. Seara, când s-a întors bărbatul casei, văzu o priveliște contradictorie: nevasta își alăpta pruncul, iar tătarul zăcea jos fără suflare.

Nevestei eroine i s-a atribuit și numele de Tătarca, Tătăroaica, treptat s-a extins acest nume și localității date, astăzi – Tătărăuca Veche, județul Soroca.Constată și datele oficiale că aici primii locuitori apar încă în perioada eneolitică (de tranziție la epoca bronzului).

În preajma localității a existat orașul antic Maetonium (La șanțuri), menționat în geografia lui Ptolomeus, cu date ale sec. VII-VI î.Hr. Colina respectivă este numită în popor și astăzi „La Șanțuri”, crezându-se că acestea sunt niște ramificări ale Valului lui Traian. Aici este unul din puținele locuri din Republica Moldova, unde civilizația umană este atestată cu mai bine de 140 secole în urmă. Acest fapt este confirmat prin așezarea Tătărăuca Veche – I, înscrisă ca monument arheologic în Registrul monumentelor Republicii Moldova, ocrotite de stat în articolul 494. Alt monument arheologic numit Tătărăuca Veche II reprezintă o așezare din secolul III-IV p. Hr.

Cu privire la datele atestării localității există mai multe versiuni. Data primei atestări documentare a satului Tătărăuca Veche apare la 23 noiembrie 1470, în vederea indicării hotarelor moșiilor din preajma Nistrului. „Menționat documentar în 1609, afirmă ESM (vol. 6), fără a prezenta clar sursa. În dicționarul Statistic al Basarabiei din 1923 este scris comentariul: „Se zice că satul a fost întemeiat de către Costache Sterpu, marele vornic al domnitorului Simion Movilă, și o ceată de răzeși. la 1608. deasupra Nistrului, în ținutul Sorocii”.

Pe când serialul de documente „Uricarul”, editat la Iași (vol. 6), arată precis anul de botez al Siliștii – 1646, ianuarie 30, hrisov emis de domnia lui Vasile Lupu. Ambele date au o vârstă respectabilă.

În datele recensământului din 1772-1773 este indicat satul Tătărăuca, ocolul Nistrul de Sus al ținutului Soroca, care avea 38 de case, în majoritate locurite de moldoveni, și 2 fețe bisericești, la compartimentul mazili și ruptași sunt indicate nume: Alexei, Ioniță, Macovei ș.a. La 1797 pentru prima dată e pomenită prezența unei biserici cu hramul Arhanghelilor Mihail și Gavril, construită din lemn și acoperită cu stuf.
La 1819-1835 satul s-a aflat în ținutul Hotin, după monografia jurnalistului Vasile Trofăilă „Soroca” (2006).

Moșia răzășească cu suprafața de 3.819 desetine, în 1865 cuprindea satele Tătărăuca Veche, Slobozia Tătărăuca, Niorcani, Hrinăuți și Grădinile.
Deoarece bisericuța veche de lemn era pe cale să se năruie, răzeșii au pus mână de la mână și în 1888 au construit o biserică nouă, din bârne, pe temelie de piatră. În 1897 aici activa școala parohială, avându-l ca învățător pe Ioan Spinei și fiind frecventată de 75 de băieți.

Dicționarul geografic al Basarabiei din 1904 constată „Tătărăuca Veche, volostea Arionești, așezat între satele răzeșești Niorcani și Oclandam la 2 km de malul Nistrului. Are 153 case cu o populație de peste 700 de suflete de răzeși; biserică, școală elementară rusească; 183 de vite mari, prisăci și grădini”.

Anii primului război mondial nu i-a ocolit nici pe tătărăuceni. În baza unor izvoare am descoperit familiile acelor săteni participanți la acel măcel: Bosâi Vadim, Ciumac Tănase, Cujbă Gheorghe, Cujbă Vasile, Herța Filip, Lisnic Onofrei, Lisnic Sava, Lisnic Timofei, Prisăcari Semion, Slonovschi Alexei, Slivinschi Sava… Am șters de pe numele lor praful timpului.

Tătărăuca Veche, sat mic cum era, în anul rebel 1917 capătă o largă rezonanță. Destrămarea Imperiului Țarist și mișcarea de eliberare națională adusese în Sfatul Țării (Parlamentul Basarabiei) doi deputați din această localitate răzeșească.

Gheorghe Druță (1881), cu studii teologice la Chișinău și militare la Vilnius, a avut mandat validat până la 27 noiembrie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu Patria-mamă – România. Chiril Spinei (1884) a posedat mandat validat până la 17 noiembrie 1918, de asemenea a votat Actul epocal al Unirii.

Iar Slobozia Tătărăucii de asemenea a avut doi deputați unioniști: Feodosie Bârcă și Grigore Turcuman. Prin efortul depus de Sfatul Țării, în cadrul reformei agrare basarabene, 158 de țărani din Tătărăuca Veche au fost împroprietăriți cu 488 ha de pământ din moșiile unor boieri.
Recensământul general din 1930 fixase în Tătărăuca Veche 1094 de suflete umane. Printre oamenii cu vârsta mai sus de 7 ani știutori de carte erau 236 de bărbați și 99 de femei. În 1933 frecventau lecțiile 180 din cei 276 de copii cu vârsta școlară, deși cei cinci pedagogi – Ion Coșciug, Simion Druță, Elizaveta Coșciug și Ilie și Ana Bârcă – depuneau eforturi susținute pentru trecerea la învățământul primar obligatoriu. Ultimele două personalități mi-au fost și mie primii învățători. În 1935 aici era primar Nicolae Druță și notar Sofronie Zgardan. Iar peste cinci ani Tricolorul de la primărie a fost înlocuit cu un steag roșu, adus de către cei de peste Nistru în 1940.

Apoi, evenimentele au luat o întorsătură și mai tragică – se năpusti potopul de foc al celui de-al doilea război mondial (1939-1945), foametea cumplită de doi ani, epidemiile și deportările staliniste.

Au rămas pe câmpul de luptă al războiului 53 de săteni, printre care și cei trei frați: Tudor, Chiril și Gheorghe Gheletiuc, vecini cu casa părintească. Nu s-a întors nici bnelul Tudor Bârlădeanu, îngropat în țărână străină.
Din comuna Tătărăuca Veche au pătimit, după cum afirmă Cartea Memoriei, destine încarcerate (vol. 2), tocmai 47 de oameni. Grigore Turcuman, deputat în Sfatul Țării, a decedat la 28 mai 1942 în spitalul închisorii draconice din orașul Penza. Victor Solovei a fost condamnat în 1947 la 25 de ani de muncă silnică, învinuit de participare la organizația antisovietică „Arcașii lui Ștefan”. În perioada foametei au încasat ani grei de pușcărie Grigore Druță și Nicanor Cujbă (bunelul) pentru „sustragerea de la plata impozitelor”.

După atâtea tragedii și teroare populația speriată a fost mânată forțat în kolhozurile „Sverdov” și „Ceapaev”, comasate mai apoi în gospodăria agricolă „Puti k kommunizmu”. Am fost influențat mult de comportamentul și demnitatea vecinilor mei (Olga Gheletiuc și Matei Bârlădeanu), care nu au cedat în fața regimului comunist. Au rămas liberi și gospodari individuali până la sfârșit.

Spre sfârșitul secolului XX kolhozul respectiv a fost transformat în sovhozul–fabrică „Ștefan Vodă”, iar în 1994 cei 224 de cotași au primit zestre câte 1,36 ha fiecare, orientându-se spre economia de piață. Printre academicienii în halate albe, care fac în prezent o strălucită faimă medicinei noastre, e și dna Eva Gudumac, născută pe 6 mai 1941 în Tătărăuca Veche. A muncit alături de legendara Natalia Gheorghiu, a publicat peste 360 de lucrări științifice, e autoare a unui manual și a două monografii.

La Paris, în Franța, face onoare baștinei prin operele sale actuale poeta, eseista Lucreția Bârlădeanu (n. 30 mai 1956). A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, a muncit ca profesoară, șef de catedră, conferențiar la Academia de Arte din Chișinău.

Din acest sat voievodal au urcat pe unda națională doctorul habilitat în medicină Calistrat Cujbă, profesorii universitari Eugen Zgardan și Gheorghe Druță… Șirul lor poate continua. În prezent cele mai frecvente familii sunt: Druță, Cujbă, Sârbu, Prisacari, Guțu, Bârlădean, Popa, Baculâm ș.a.

Ca și mulți alții, tătărăucenii au plecat în lumea largă întru o viață mai bună pentru copii și nepoți, însă au luat cu ei amintirile despre locurile natale, oamenii dragi, rămași acasă sau cei plecați în lumea celor drepți.
Când plec la Tătărăuca, spun mai aproape de simțăminte: „Plec acasă”, în mahalaua Bârlădenilor. Am plecat din sat, dar icoana lui a rămas mereu în sufletul meu. Mi-i dor de cei șapte ani de acasă.

De ce Baștina?
Solul e mai roditor,
Casa e mai prietenoasă,
Fructul e mai dulce,
Cerul e mai înalt
Amurgul e mai roșu,
Dorul e mai veșnic…

AUTOR: Iurie CUJBĂ, istorician-muzeograf