La fel ca mulți dintre cei peste un milion de cetățeni ai Republicii Moldova aflați peste hotare, Diana Russu a plecat din țară în căutarea unui viitor mai bun. Timp de cinci ani a trăit și a muncit în Anglia, unde viața i se așezase pe un făgaș confortabil. Cu toate acestea, inima ei a rămas mereu acasă, la Drochia – orașul din nordul Moldovei în care s-a născut.
Povestea Dianei este una despre dor și curaj: dorul de casă care a împins-o să lase în urmă o viață stabilă în străinătate și curajul de a o lua de la capăt pe meleagurile natale, pentru a schimba ceva în comunitatea sa.
Drochia, orașul natal al Dianei Russu, ocupă un loc special în sufletul ei. Aflat la peste 170 km la nord de Chișinău, acest orășel liniștit este locul unde Diana s-a format ca om, unde și-a întemeiat familia și unde mereu s-a simțit „acasă”. Chiar și în perioada petrecută departe, pe meleaguri străine, gândul îi zbura adesea înapoi la străzile familiare ale Drochiei și la oamenii dragi rămași aici. Această legătură profundă cu baștina a făcut ca fiecare revenire temporară să fie încărcată de emoție și nostalgie, sentimente care, în cele din urmă, aveau să îi călăuzească drumul înapoi acasă.
Povestea Dianei peste hotare începe în 2018, când a plecat în Anglia plină de speranță și hotărâre. A găsit repede un loc de muncă și s-a adaptat fără dificultăți la o societate și o cultură diferită. „Acolo lucrurile mergeau foarte bine. Nu am avut probleme nici cu integrarea într-o altă societate, într-o altă cultură”, își amintește ea. Totuși, oricât de bine s-ar fi acomodat, îi lipsea ceva esențial: sentimentul de apartenență. „Aveam mereu senzația că ceva nu e la locul lui, nu mă părăsea acest gând”, mărturisește Diana, recunoscând că o parte din suflet îi rămăsese în Republica Moldova.
De fapt, încă de la început nu și-a dorit să rămână definitiv acolo. „Mă gândeam mereu că lucrez doar ca să fac banul de azi și apoi vin acasă”, spune ea. În anii petrecuți în Anglia, se întorcea periodic în țară: uneori pentru câteva luni, alteori doar pentru concedii scurte – suficiente cât să-și aline dorul de familie și de meleagurile natale, dar niciodată îndeajuns ca să-l stingă. Pe măsură ce lunile departe de casă se adunau, dorul devenea tot mai puternic.
Punctul de răscruce în povestea Dianei a venit în vara lui 2023, la aproape cinci ani după plecare. După un an de muncă continuă în Anglia, și-a permis doar două săptămâni de concediu, atât cât îi oferea contractul. A revenit la Drochia cu inima plină de emoția revederii, însă vacanța s-a transformat rapid într-un carusel de activități: „Au fost foarte multe evenimente, foarte multe chestii de făcut, pentru care efectiv nu mi-a ajuns timp să le fac pe toate… Nu am reușit să savurez revenirea mea, să petrec cât mai mult timp alături de cei dragi,” își amintește Diana. În doar două săptămâni a încercat să recupereze timpul pierdut departe: să vadă familia, prietenii, să rezolve lucruri rămase în așteptare. Totul pe repede înainte.
Când acele două săptămâni au expirat, Diana a trebuit să se urce din nou în avionul spre Anglia. Despărțirea de casă a fost mai grea ca oricând. Atunci a realizat că nu mai vrea astfel de despărțiri temporare. „Când m-am întors înapoi, i-am spus atunci soțului că dacă este să mă mai duc încă o dată în Republica Moldova, asta o să fie ultima mea plecare,” povestește ea. Gândul întoarcerii definitive încolțise deja în inima ei.
În ianuarie 2024, fiul ei, Ștefan, prima dată a întrebat: „Mama, când plecăm acasă la tătuca?” Este un copil foarte sensibil. „El parcă a avut o presimțire că asta se va întâmpla în trei luni, o să ne întoarcem acasă. Noi nu am fost acasă doi ani de zile la ziua lui de naștere, e născut pe 8 ianuarie și cumva pentru dânsul a fost o premoniție, dorul acesta de tătuca, el tare se înțelege cu tatăl meu, tătuca Tolea, la el asta e sfânt. Îmi spune: „m-am plictisit, am văzut trenuț, am văzut avion, am văzut autobuze, gata, am văzut totul, haidem acasă”. Pentru dânsul asta parcă era o excursie de lungă durată, el nu se uita la Anglia ca la o țară în care el a venit și trăiește, pentru dânsul era probabil o excursie. I-am zis că «noi trăim aici, noi avem casă în chirie, tu înveți la școală, eu mă duc la lucru, tata se duce la lucru, noi putem să ne ducem numai în concediu sau în vacanță, în rest lucrăm ca să avem un trai mai bun», la care Ștefan a răspuns: „am înțeles, da mie pur și simplu mi-i dor de tătuca”.”
„Următoarea dată când m-a întrebat a fost în februarie, când l-am luat de la școală și mergeam pe drum, într-un parc, și îmi spune: „Mama, hai haidem în Moldova, acolo e soare, e bine, e cald și este tătuca”. Momentul cel mai interesant a fost atunci când am plecat la școală să-l iau acasă și i-am spus că noi plecăm în Moldova. A avut o reacție tare faină: a spus „Yes, uraaaa!” și fericit s-a întors la colegi, le spunea că se întoarce înapoi la Moldova. Fiind chiar un copil, ai sentimentul de patriotism, pentru că se putea forma și acolo, dar nici să nu vrea să vină înapoi.
Nu a durat mult și acest gând a erupt cu toată forța. Într-o seară, aflată încă acolo, Diana a simțit că a ajuns la capătul puterilor. Dorul de casă și sentimentul că locul ei nu mai este acolo au copleșit-o. „Într-o seară am plâns și am spus: «Nu știu, fă ce vrei, dar găsește o mașină în chirie și du-mă acasă, că nu mai pot, nu mai pot sta aici, nu mă simt bine»,” îi mărturisește ea soțului. A fost un moment de decizie spontană, dar puternică, ca și cum toată frustrarea și dorul adunate în ani de zile s-au transformat într-o hotărâre de nezdruncinat: se întoarce acasă, acum, fără întârziere.
Zis și făcut. A doua zi, într-o zi de luni dimineața, Diana acționa deja pentru a-și materializa decizia. Și-a dus băiatul, pe Ștefan, la școala din Anglia pentru ultima oară, apoi a mers direct la administrația instituției: „Am spus: vă mulțumim pentru tot, pentru ajutor, pentru suport, dar noi astăzi plecăm înapoi în Moldova. Vă rog să-mi transmiteți caracteristica lui Ștefan prin e-mail.” Cu aceasta, a reziliat în mod informal legăturile recente și a început pregătirile de drum. Seara, la ora 10, familia era deja în mașina închiriată, încărcată cu „cele mai importante documente, lucruri, copilul”, pornind la drum lung spre casă. „Fix peste 24 de ore după bocitul meu, m-am pornit acasă”, spune Diana, zâmbind acum la amintirea acelei nebunii frumoase. În decurs de doar o zi, viața ei făcuse o voltă dramatică: își urma inima și se întorcea definitiv pe meleagurile natale.
Drumul de întoarcere parcă a durat o veșnicie, dar odată ajunsă la destinație, Diana a simțit o liniște sufletească profundă. Era din nou acasă. Cu toate că pentru unii revenireadupă ani petrecuți în străinătate poate fi însoțită de șocuri culturale sau dezamăgiri, Diana a fost pregătită sufletește pentru ceea ce avea să găsească. „Eu sunt om matur, conștient de fapt de unde vin și care sunt așteptările. Cea mai mare parte a vieții am trăit-o în Republica Moldova, așa că la mine nu a fost cazul să uit cum este aici,” explică ea. Altfel spus, nu-și făcuse iluzii nerealiste și nici nu se aștepta ca țara să se fi transformat radical peste noapte. Știa pentru ce s-a întors și a acceptat realitatea așa cum este, fără regrete.
Spre surprinderea ei plăcută însă, realitatea găsită acasă a fost chiar mai bună decât și-o amintea. În numai câțiva ani, observă că Moldova a făcut pași înainte în anumite privințe. „Am fost surprinsă plăcut de schimbările care s-au produs aici, chiar și în digitalizare a diferitor instituții publice,” spune Diana entuziasmată. Dacă odinioară multe treburi birocratice te obligau să pierzi ore în șir la cozi, acum lucrurile începuseră să se simplifice: „Poți să-ți hotărăști acum practic orice întrebare în mediul online, fără ca să te duci și să stai în cozi interminabile undeva la ASP, de exemplu,” remarcă ea. Faptul că administrația publică și serviciile statului devin mai accesibile online a bucurat-o enorm, era un semn că Moldova se mișcă, încet dar sigur, în direcția bună.
Astfel, perioada de reacomodare a fost mai degrabă marcată de descoperiri pozitive decât de dificultăți. „Provocări [după revenire]? De fapt, nu am avut astfel de provocări… Nu am regretat că am revenit acasă,” afirmă Diana cu tărie. Se simte norocoasă: s-a întors într-un mediu cunoscut, printre oameni care au primit-o cu brațele deschise și unde se simte în elementul său. Sentimentul acela difuz de neliniște care o urmărea în străinătate dispăruse, lăsând loc convingerii că a făcut alegerea corectă.
Revenirea acasă nu a fost doar aventura Dianei, ci și a fiului ei, Ștefan, care a trebuit să se adapteze la o nouă școală și un nou colectiv. Emoțiile nu i-au ocolit pe cei doi părinți: orice mamă își dorește ca propriul copil să fie acceptat și fericit printre colegi. Din fericire, temerile Dianei au fost repede risipite. „Am avut norocul, am fost repartizați într-o clasă cu o dirigintă foarte bună, care pune accent pe disciplină, pe empatie, care este contra bullying-ului,” povestește ea. Practic, Ștefan a nimerit pe mâini bune, o învățătoare dedicată și o clasă de copii educați în spiritul respectului reciproc.
Curiozitatea și entuziasmul colegilor au transformat imediat pe micul nou-venit într-o mică vedetă locală. „Copiii l-au primit foarte bine, foarte curioși, spuneau că au în clasă un englez,” își amintește Diana amuzată. Pentru că Ștefan își petrecuse o parte din copilărie în Anglia, limba română îi era ușor șovăielnică la început, lucru remarcat inocent de colegii lui. „Ei ziceau că Ștefan cam prost vorbește româna… lucrăm asupra asta, dar astea sunt consecințele străinătății, era și de așteptat”. Important este însă că băiatul a fost primit cu căldură și fără prejudecăți.
Revenind în sistemul educațional din Republica Moldova, Diana a putut face comparația cu ceea ce văzuse în Anglia. Diferențele sunt semnificative, mai ales la nivel primar, și i-au întărit convingerea că sunt lucruri de îmbunătățit acasă. „Eu dau mai multe plusuri acelui sistem,” mărturisește ea despre școala de acolo, pe care a ajuns s-o cunoască îndeaproape ca părinte. Iată câteva aspecte care i-au atras atenția Dianei în mod deosebit privind școala din Anglia, în contrast cu experiențele de acasă:
- Punctualitate și disciplină blândă: Elevii sunt educați să nu întârzie la ore, iar disciplina se realizează nu prin frică, ci prin responsabilizare și empatie. Fiecare zi de școală începe într-o notă pozitivă – „mereu când îi întâlnește, profesoara pe toți îi îmbrățișează înainte de a intra în clasă,” povestește Diana. Gestul simplu al unei îmbrățișări creează un mediu cald și prietenos, în care copilul se simte în siguranță.
- Siguranța școlii: Școlile sunt ca niște micro-comunități securizate. „Nu ai cum să intri pe teritoriul unei școli fără a suna la soneria porții. Porțile sunt încuiate, deci e maxim securizat,” explică Diana. Accesul străinilor e controlat, iar copiii nu pot părăsi incinta neînsoțiți. Până la 12 ani, este obligatoriu prin lege ca un adult să aducă și să ia copilul de la școală. Profesorul nu va lăsa un elev să plece, dacă nu vede un părinte sau tutore la ușă venind să-l ia.
- Educație prin joc și creativitate: Programa britanică pune accent pe învățarea prin joc și diversitate. Zile tematice fac parte din rutina școlară, de exemplu, „sunt zile când fac pijamale party, vin îmbrăcați în pijamalele lor preferate, sau vin îmbrăcați în personajele lor preferate, sau aduc la școală cărțile lor preferate”, își amintește Diana.
Întoarcerea Dianei în Republica Moldova nu a însemnat doar reluarea vieții personale, ci și începutul unei misiuni dedicate comunității. La scurt timp după ce s-a restabilit la Drochia, o întâmplare a declanșat în ea dorința de a lupta pentru dreptatea socială. Internată pentru câteva zile într-un spital din Chișinău, unde urma un tratament, Diana a împărțit salonul cu două tinere. Discuțiile cu acestea aveau să-i deschidă ochii către probleme grave, adesea trecute sub tăcere, cu care se confruntă femeile la locul de muncă, chiar și în instituții publice, în inima capitalei.
Una dintre colegele de salon era dădacă la o grădiniță din Chișinău și se afla în a treia lună de sarcină, confruntându-se și cu o infecție renală. Își luase concediu medical, conform legii, însă după doar trei zile a fost sunată de directoare și chemată să se întoarcă la serviciu. Cu tot riscul pentru sarcină și sănătate, femeia s-a conformat de teamă să nu-și piardă slujba. Cea de-a doua colegă era asistentă socială într-un cartier al Chișinăului și, la angajare, fusese umilită de șefa sa, care efectiv o obligase să facă un test de sarcină ca parte din procesul de recrutare, neîncrezătoare în declarațiile tinerei că nu ar fi însărcinată. „Nimeni nu are dreptul, absolut nimeni nu are dreptul să-ți ceară ție la angajare un test de sarcină. Asta e în afara limitelor,” spune revoltată Diana, subliniind ilegalitatea și imoralitatea unei asemenea cerințe.
Aceste relatări au șocat-o profund. Faptul că astfel de abuzuri, cu angajatoare femei în postura agresorului, culmea ironiei – se petreceau în secolul XXI, era de neconceput pentru Diana. „M-am întrebat: voi trăiți în Chișinău, în ce secol trăim, cum de se întâmplă astea și voi închideți ochii?” le-a spus ea direct celor două, îndemnându-le să își cunoască drepturile și să le apere. Răspunsul lor: „da’ dacă-mi trebuie lucru…” – i-a lăsat un gust amar. Frica de a pierde un loc de muncă le făcea să accepte orice abuz.
Diana a realizat atunci că dacă în capitală, unde informația și instituțiile sunt mai la îndemână, femeile îndură în tăcere asemenea nedreptăți, cu atât mai mult în provincie situația trebuie să fie gravă. „Dacă asta se întâmplă în capitală, știți ce se întâmplă în teritoriu? În raioanele de nord, uitate de toți… înseamnă că acolo problema e și mai mare,” și-a spus ea. Nordul Moldovei, i s-a părut adesea neglijat de autorități și de inițiativele de la centru, așa că Diana a hotărât să ia atitudine: „Trebuie să fac ceva pentru femeile mele de aici, din Drochia, din raion”. Astfel s-a născut ideea înființării Asociației Obștești „Femeia de Azi”, o organizație menită să promoveze drepturile femeilor și să le sprijine, pentru ca asemenea abuzuri să nu mai fie tolerate.
În mai 2024, la doar două luni după întoarcerea definitivă acasă, Diana a reușit să transforme acea idee în realitate. A fondat și a devenit administratoarea ONG-ului „Femeia de Azi”, punând bazele unui spațiu civic nou pentru Drochia. La început a fost vorba doar de voluntariat – timp de un an, Diana și cei care i s-au alăturat au muncit din pură pasiune și dorință de a ajuta. Abia în iulie 2024 au demarat și primul proiect oficial sub egida asociației, odată cu lansarea oficială a organizației. Însă lipsa finanțărilor nu a descurajat-o, ba dimpotrivă: a înțeles că, pentru a produce schimbare, banii nu sunt întotdeauna prima necesitate – „unde nu avem resurse, mergem înainte și nu cedăm” a devenit un soi de motto al Dianei.
Primul proiect de suflet al Dianei, lansat în vara lui 2024, a avut un titlu sugestiv: „Să fii divergent e absolut OK”. Conceptul era inspirat chiar din convingerile ei profunde, că oamenii care au curajul să fie altfel, să nu urmeze „turma”, pot aduce schimbări pozitive în comunitățile lor. Diana și voluntarii asociației au început să meargă prin satele din raionul Drochia, căutând acei oameni „diferiți” care, prin felul lor de a fi, mișcă lucrurile în jurul lor. Întâlnirile prin sate, discuțiile și sesiunile de informare organizate sub egida proiectului au trezit interesul oamenilor. Sătenii veneau curioși, poate ușor sceptici la început, dar plecau însuflețiți. „Oamenii ieșeau de acolo cu ochii licărinzi; vedeai că în inimioara lor ceva s-a produs în momentul ăla,” povestește Diana.
Pe lângă acest proiect comunitar, „Femeia de Azi” s-a implicat activ și în acțiuni caritabile. În primul an de activitate, echipa Dianei a organizat două campanii de caritate menite să ajute persoane aflate în suferință. Una dintre ele a fost dedicată unui băiețel din raion diagnosticat cu cancer; comunitatea din Drochia s-a mobilizat exemplar, reușind să adune fonduri și să ofere sprijin familiei greu încercate. Un alt moment definitoriu pentru asociație a venit, când Diana și colegii săi au hotărât să marcheze Ziua Internațională a Persoanelor cu Sindrom Down (21 martie) într-un mod inedit la nivel local. Ceea ce a pornit ca un simplu flash-mob de solidarizare cu persoanele cu Sindrom Down a crescut rapid într-un festival de suflet, care a unit întreaga comunitate drochiană.
Pentru organizarea acestui eveniment dedicat copiilor cu Sindrom Down, Diana a reușit să coaguleze în jurul asociației sale toate instituțiile relevante din oraș, de la școli, la Direcția Asistență Socială, la autorități locale. „S-au consolidat toate serviciile desconcentrate și instituțiile de stat” pentru a face front comun în susținerea acestor copii și a familiilor lor, explică ea. În ziua festivalului și autoarea „Abecedarului egalității”, Ludmila Adamciuc (fondatoarea AO „Prietena Mea”), a aflat despre inițiativa lor și a trimis la Drochia un set de 11 cărți special concepute pentru educația și integrarea copiilor cu sindrom Down – exact numărul de copii cu această afecțiune identificați în raion. Fiecărui părinte prezent i s-a oferit în dar câte o carte de instrucțiune cum să se comporte cu copiii lor, iar Abecedarele Egalității au ajuns și în bibliotecile școlilor și instituțiilor locale, ca instrument de informare și conștientizare.
Cel mai important rezultat al festivalului a fost unul neașteptat, evenimentul a scos la iveală o mică greșeală în evidențele oficiale: în timp ce un departament avea în evidență 11 copii cu sindrom Down în raion, altul nota doar 5. Respectiv, aceste date au fost corectate și cel mai importanta este că acum toți copiii sunt vizibili pentru instituții și vor putea primi suportul necesar pentru integrare.
Reușitele acestor inițiative au propulsat rapid asociația „Femeia de Azi” în atenția publicului local și regional. „De acolo s-a pornit așa un val mai mare de popularitate a asociației noastre,” mărturisește Diana. Tot mai multe invitații au început să curgă către echipa ei – ba să se implice într-un proiect de tineret, ba să participe la o campanie de informare, ba să organizeze ateliere despre egalitate de gen. Iar Diana, împreună cu voluntarii ei, au răspuns de fiecare dată prezent.
Cum a primit comunitatea din Drochia această nouă voce civică și agendă de schimbare? Surprinzător de bine, spune Diana. „A fost o reacție pozitivă. Nu faci ceva urât, faci ceva frumos,” explică ea modest succesul asociației. Ideile promovate de „Femeia de Azi” – dreptate, solidaritate, empatie, inițiativă – au rezonat cu oamenii de rând. Mulți au simțit că o astfel de organizație era binevenită în orașul lor, unde ONG-urile de acest fel lipseau cu desăvârșire. Diana și colegii ei au reușit să construiască punți între societatea civilă și instituțiile locale, implicând activ autoritățile în proiectele lor. „Noi chiar nu avem astfel de ONG-uri în Drochia care să ocupe partea socială, să unească instituțiile de stat pentru colaborare, indiferent de apartenențe politice,” explică ea.
Experiența de viață a Dianei, împărțită între două lumi – cea occidentală, în care a gustat libertatea și eficiența unei societăți dezvoltate, și cea de acasă, unde oamenii încă se luptă cu tranziția și provocările unei democrații tinere – i-a format o perspectivă clară asupra direcției în care și-ar dori să meargă țara sa. Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană este, în viziunea ei, calea cea mai firească și mai promițătoare. „Pentru mine, integrarea în familia europeană este cel mai important fapt care poate, la moment, să ne reprezinte interesele – ale copiilor noștri și ale noastre, inclusiv,” spune Diana convinsă. Ea vede în acest parcurs european o șansă istorică de a îmbunătăți calitatea vieții acasă: de la beneficii economice, la o educație mai bună, la instituții care funcționează pentru cetățean. „Starea de lucruri s-ar schimba comparativ cu timpurile în care eu am trăit,” adaugă, gândindu-se probabil la dificultățile cu care generația ei s-a confruntat în anii de după Independență.
Diana vorbește din proprie experiență când descrie acele vremuri. Știe ce înseamnă să te lovești de uși închise și de mentalități rigide. „Știți, când îți părea că totul este întuneric și nu mai există cale de acces, cumva găseai puterea aceea internă ca să mergi mai departe și obțineai, dacă luptai. Și era foarte greu, dar obțineai,” povestește ea despre anii tinereții, petrecuți într-o Moldovă frământată de schimbări. De aceea, crede că aderarea la UE ar ușura enorm povara de pe umerii tinerelor generații: „Prin integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, toate aceste probleme, impedimente de a te realiza, de a depăși birocrația sau persoanele cu comportament dictatorial din sistem, ar fi mult mai ușor de trecut peste, pentru că ar dispărea acești factori… s-ar îmbunătăți și sănătatea mentală a tuturor cetățenilor,” spune Diana. Cu alte cuvinte, multe dintre piedicile care i-au făcut pe moldoveni să sufere, corupția, nepotismul, abuzurile de putere – s-ar diminua într-un sistem al valorilor europene, unde transparența și drepturile omului primează.
Interesant este că deși crede cu tărie în destinul european al țării, Diana nu și-a format această convingere doar teoretic sau din auzite, ci și prin contrastul direct trăit între cele două societăți. Dacă a fost ceva ce i-a consolidat aprecierea pentru valorile europene, acel ceva a fost perioada petrecută în afara granițelor. „Da, pot să zic că da,” răspunde ea după o clipă de gândire, întrebată fiind dacă viața peste hotare a făcut-o să prețuiască mai mult valorile UE. Chiar dacă Marea Britanie, țara în care a locuit, a ieșit între timp din Uniune, Diana a prins și perioada de dinainte de Brexit, când simțea pe propria piele libertatea de mișcare și de exprimare dintr-o țară europeană. Acolo a văzut cum arată respectul pentru cetățean, diversitatea acceptată și normalitatea unei vieți lipsite de frica zilei de mâine. „Oamenii se simțeau liberi și totul era ok la ei… și înțeleg că asta ar trebui să fie și la noi,” spune ea.
Din păcate, știe că această viziune nu e împărtășită de toți de acasă, nu încă. Dar Diana are propria teorie despre reticența unora: „Nu să umblăm cu sacul în cap și să nu vedem lumea, și să nu acceptăm alte poziții, să fim răi, frustrați… Astea nu ne reprezintă pe noi ca națiune. Astea sunt niște chestii manipulatorii impuse, prin diferite surse media, oamenilor care sunt mai slabi sau nu au gândire critică,” spune ea. Cu alte cuvinte, crede că moldovenii, în esența lor, sunt oameni buni și pașnici, însă sunt adesea ținta propagandei și a influențelor externe maligne care îi dezbină și îi transformă în „oi”. „Noi nu suntem așa ca oameni… Pur și simplu sunt niște puteri externe care doresc să ne influențeze și să ne facă oi. Iar dacă nu am fi influențați, credeți-mă că oamenii ar fi mult mai buni,”.
Ea însăși este dovada vie a faptului că deschiderea spre lume te poate îmbogăți, nu înstrăina. A plecat, a văzut, a învățat, iar apoi s-a întors cu dorința de a-și ajuta țara să devină locul care poate fi, unul în care copiii ei să vrea să rămână. „Am plecat acolo, nu din lipsă de resurse financiare, dar mai mult simțeam o stagnare pe loc și am vrut o experiență nouă care să mă scoată din zona de confort. Pe lângă dor, mai era și alt moment: că eu mi-am atins obiectivele acolo, scopul pe care mi l-am propus l-am atins.”.
Acestea fiind spuse, povestea Dianei Russu este o poveste despre întoarcerea la rădăcini și despre puterea unui om de a influența în bine destinul celor din jur. Este dovada că, uneori, pentru a merge înainte, e nevoie să te întorci acolo unde ai început. Iar atunci când o faci cu inimă deschisă și cu hotărârea de a face bine, întreaga comunitate te urmează. Diana a plecat singură în lume, dar s-a întors cu experiențe care acum lucrează în beneficiul tuturor. Iar Drochia, micul oraș de provincie care a primit-o înapoi – este astăzi un loc puțin mai luminos datorită ei. Dorul de casă a învins, iar prin victoria lui, o comunitate întreagă a avut de câștigat.
