Luni s-au împlinit 100 de zile de când Igor Dodon şi-a văzut visul cu ochii, 100 de zile de când viaţa noastră şi aşa grea şi fără luminiţa salvatoare din capătul tunelului s-a transformat într-un coşmar. Succesele firave ale democraţiei moldoveneşti, punţile şi podurile construite cu atâta trudă şi sacrificiu (din partea oamenilor simpli, fiindcă clasa politică a ştiut întotdeauna să păstreze distanţa dintre baronii locali şi cei de la centru şi mulţimea numită şi electorat), visele şi năzuinţele frumoase se prăbuşesc cu fiecare zi, iar trădarea şi mitocănia se transformă tot mai mult în “regulamente de ordine interioară”.
Aproape că s-au uitat poveştile cu refugiaţii sirieni, au fost trecute la “fapte mărunte” insinuările cu referire la apartenenţa sexuală a unui candidat şi cumpărarea voturilor alegătorilor din Transnistria… Și aceste lucruri mi se par de o logică dezarmantă, or cineva acolo sus (nu am în vedere în ceruri, dar în cabinetele mari şi luxoase de la Kremlin) se vede deja cu sacii în căruţă şi nu are decât să mai retuşeze unele scheme şi să ne pună cu totul capacul. Important pentru acei care trag sforile este să se spele pe mâini şi să arate lumii că ceea ce se întâmplă azi în Republica Moldova nu este un amestec din afară, ci o dorinţă “sinceră” a poporului exprimată prin “reprezentantul ei suprem Igor Dodon”. Despre acei care gândesc altfel şi doresc altceva se spune foarte puţin spre nimic.
Faptul că Igor Dodon va fi consecvent şi va realiza multe din punctele Programului său preelectoral era incontestabil, dar foarte puţină lume (probabil, şi din anturajul său) credea că în doar 100 de zile acesta aproape îşi va onora toate promisiunile făcute. Exact ca pe timpurile sovietice, când în goana după cifre, funcţii, ordine şi medalii se îndeplineau într-un cincinal (pentru generaţia tânără explic că “cincinal” era un plan de activitate pentru o perioadă de cinci ani, îndeplinirea căruia era o cinste, iar supraîmplinirea căruia — onoare. Sau poate invers, că nici eu nu mai ţin minte) două sau chiar trei astfel de cincinale.
La fel şi Dodon, fără prerogative deosebite a putut să facă lucruri “mari” într-un timp record: să atenteze la vectorul extern al republicii, să scoată drapelul UE de pe preşedinţie, să scoată limba română de la preşedinţie, să retragă cetăţenia lui Traian Băsescu, să depună flori la monumentul cazacilor care au ucis taţii şi feciorii noştri, să se întâlnească cu idolul său Putin şi să ne facă de ruşine la Bruxelles, să promită ruşilor că pe lângă miliardul furat de “ai noştri” o să se pună pe umerii oamenilor şi gazele consumate de “ai lor”, adică de transnistreni, să dea lecţii de bună purtare vecinilor… Ba mai mult, Dodon şi aparatul său prezidenţial au planuri şi mai mari — bunăoară, să arboreze alături de drapelul republicii şi drapelul Comunităţii Statelor Independente, instituţie mai mult moartă decât vie, şi să schimbe tricolorul cu un drapel care bucură ochii lui Garbuz şi Formuzal. Cel mai grav mi se pare faptul că toate aceste matrapazlâcuri, toate aceste pofte bolnave nu ţin de domeniul fantasticului, ci chiar sunt realizabile de acest regim.
Apropo, despre opoziţie, care ar mai putea tăia din elanul preşedintelui ales de o pătrime din electorat. Aceasta este, în opinia mea, extrem de firavă şi foarte timidă. De altfel, şi opoziţia în Republica Moldova este una mai “deosebită” decât în alte părţi, deoarece unii (PDM) se complac în rolul de câine cuminte, care nu muşcă (sau muşcă mai mult de gura lumii, pentru ca să nu trădeze adevăratele intenţii), iar alţii (PAS, PPPDA şi cam atât, fiindcă PL, bunăoară, este preocupat de propriile interese) îşi mai ling încă rănile şi preferă să nu iasă din “ilegalitate”.
Cu părere de rău, exemplul altor ţări, unde lumea ştie cum să-şi apere drepturile şi onoarea nu este molipsitor pentru noi. Ce-i drept, în ultimele zile au mai ieşit la rampă foştii colegi de electorală — PPPDA s-a întrunit la un congres extraordinar, iar doamna Maia Sandu a declarant că PAS activează acum mai mult în teritoriu, dar aceste zvâcniri mi se par irelevante, dacă ţinem cont de faptul că până în anul 2018 (sau poate chiar mai devreme), când vor avea loc alegerile parlamentare, nu este chiar atât de mult timp. Ca să nu zic că ceea ce face Dodon şi K nu este altceva decât o campanie electorală interminabilă.
În fine, de la momentul aflării numelui noului preşedinte au trecut 100 de zile, dar în acest răstimp ni s-a turnat atâtea zoi în cap şi atâta plumb în picioare, încât eu am impresia că au trecut 100 de ani. În această perioadă noi (în speţă ziariştii, care, doreşte sau nu doreşte cineva să recunoască, dar suntem aproape unica forţă motrice a acestei societăţi), acei care preţuim trecutul, respectăm prezentul, dar nu uităm şi de viitor, ne-am simţit nu doar intimidaţi de “politica buldozerului” promovată de Dodon, dar şi oarecum trădaţi de acei care mereu s-au vrut “floarea naţiunii”. Şi când te gândeşti că au trecut doar 100 de zile, chiar te trec fiorii…
