Motto: „Memoria e cea mai de seamă avere pe care le o putem lăsa moștenire fiilor și nepoților noștri”. (Nicolae Dabija)
Lumea a auzit și știe de ororile lagărelor naziste cu denumiri specifice: Buchenwald, Bergen-Belsen, Saksenhausen, Dahau, Auschwitz în care și-au pierdut viața milioane de oameni. Ciuma nasistă pînă la urmă a fost lichidate, iar călăii pedepsiți. Dar cum rămâne cu ciuma roșie și lagărele К.Г.Б. – ului cu regim deosebit și sever purtând denumiri nu mai puțin sinistre: Minlag ( Inta), Recilag ( Vorcuta), Dubravalag (Potma), Steplag (Djezcazgan), Morlag (Kolîma), și multe alte lagări asemănătoare, în mlaștini, tundră, și păduri.
Nu este corect și nici creștinește să comparăm ororile comise de două regimuri criminale, dar totuși am faci-o. Cele pe care le-au comis comuniștii contra propriului popor și altor popoare cotropite le-ar întrece pe departe pe cele comise de naziști, fiind fără îndoială cele mai odioase crime din istoria omenirii. În acest context se încadrează perfect cele trei valuri de deportări din așa numită Republică Sovietică Socialistă Moldovenească: 12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949, 1 aprilie 1951.
Astăzi, se împlinesc 75 de ani de la cel mai mare val de deportări din istoria națională. Cercetând acest eveniment tragic am constatat cum în plan cronologic a derulat acesta… La 6 aprilie 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din toată Uniunea Sovietică a adoptat o hotărâre cu privirea la deportarea a aproape de 41 000 de persoane în regiunile Aktiubinsc, Kazahstanul de Sud și Djambul R.S.S.Kazahă, în ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, și Tomsc al Federația Ruse. Ridicarea și deportarea familiilor urma să fie efectuată potrivit listelor confirmate de Consiliul de miniștri ai R.S.S. moldovenești. Astfel, în strictă conformitate cu această decizie în noaptea 5 spre 6 iulie 1949 a fost declanșată operația sub denumirea cifrată «Sud». În rezultatul acestei operațiuni care sa petrecut într-un mod barbar au fost deportate aproape 36 000 de persoane, dintre care aproape 12 000 de copii. Drumul spre punctele finale a fost un adevărat calvar pentru persoanele «ridicate». Acestea au fost amplasate în vagoane pentru vite și cărbune fără nici o condiție de supraviețuire. Mulți din ei au decedat din motive de boală, subnutriție, și condiții nesuportabile pe drum spre destinație finală.
Prin formele în care a fost efectuată, numărul de deportări și consecințele ei, operația Sud a fost apogeul terorii în masa a spațiului dintre Prut și Nistru. Ca urmarea acestei deportări a fost constatate creșterea bruscă a gospodăriilor, care au întrat în așa numitele «Colhozuri». Astfel, către finele anului 1950 erau colectivizate circa 97% din toate gospodăriile țărănești, în așa mod colectivizarea a fost încheiată. Cercetând din diverse izvoare dosarele, care au servit drept capete de acuzare la așa numitele «Judecăți» am constatat că acestea ca regulă erau următoarele: Colaboraționism cu autoritățile române; Practicarea comerțului; Spionaj; Folosirea muncii nămite; Sustragerea de la plata impozitelor. După toate acestea urma verdictul și pecetea «Dușman al poporului». Ca regulă termenii de pedeapsă oscilau între 3-25 de ani.
Trebuie de accentuat că au fost deportați cei mai buni gospodari, care posedau averi obținute prin muncă și intelectuali care aveau o singură «vină» – nu doreau să se supună reformelor criminale ale regimului și nu erau loiali acestuia. De menționat că deportările au cuprins absolut toate localitățile așa numite R.S.S. Moldovenești. În lucrarea «Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist» în mai multe volume sunt identificate persoanele, care au fost supuse deportărilor cu indicarea regiunii și termenilor.
Am cercetat în special statistica deportaților din actualul raion Soroca pe care vă le aduc la cunoștința. Orașul Soroca – 515 persoane; Alexandru Cel Bun – 4 pers; Balinț – 23 pers; Bădiceni – 123 pers; Bacsani – 37 pers; Bulboci – 36 pers; Căinarii Vechi – 36 pers; Cosăuți – 82 pers; Cremenciug – 32 pers; Cureșnița – 32 pers; Dărcauți – 99 pers; Dubna – 23 pers; Dumbrăveni – 13 pers; Egoreni – 13 pers; Grigorovca – 36 pers; Holoșnița – 43 pers; Hristici – 29 pers; Iarovo – 13 pers; Iojnița – 22 pers; Oclanda – 15 pers; Ocolina – 26 pers; Parcani – 32 pers; Pîrlița – 14 pers; Racovăț – 47 pers, Rădi-Cereșnoveț – 29 pers; Rublenița – 39 pers; Schineni – 56 pers, Stoicani – 63 pers; Vasilcău – 49 pers; Bujorovca – 52 pers; Zastînca – 12 pers, Volovița- 7 pers.
Persoanele deportate au fost supuse maltratărilor psihice și fizice dându-i-se la dispoziția doar până la 30 de minute pentru aș lua strict necesarul cu ei, în caz de încercare de evadare acestei erau împușcați. Conform cercetărilor aceștea au fost deportați în regiunile Kurgan, Tomsk, Sverdlovsk, Tiumeni și Cazahstanul de Nord. De remarcat faptul că majoritatea absolută a persoanelor deportate în anii 90 au fost reabilitate, multe dintre care post morte. Și atunci apare întrebarea logică, «Cine a răspuns pentru aceste acte criminale?».
Proiectam să scriu acest articol cu prilejul a împlinirii a 75 de ani de la acest tragic eveniment.
Dar drept imbold final mi-a servit un caz întâmplător. Zilele recente trecând pe lângă Piața Centrală mi-a tras atenție un cort cu simbolurile comuniste, unde niște persoane difuzau ziarul «Comunistul». Tot aici câteva persoane discutau aprins precum că n-au avut loc nici un fel de deportări, iar comuniștii ne-au eliberat de regimul româno-fascist și alte aberații de acest gen. Și atunci mi-am pus întrebarea: «Oare chiar să le fie memoria atât de scurtă?» Aceasta se întâmplă după apariția a sute de memorii, monografii, filme documentare, piese de teatru și alte dovezi convingătoare la acest subiect. Practic nu există familie, care să nu fi avut de suferit, într-un mod sau altul de represiunile staliniste, de deportări și foametea organizată, care se axau pe teroare și frică.
Anume din acest motiv nu avem dreptul să uităm și să fim indiferenți. Între un trecut totalitar și un viitor liber trebuie să-l alegem pe ultimul. Iar viitorul Republicii Moldova este în marea familie a Uniunii Europene. O altă cale nu există!
Vitalie LIPOVANCIUC,
profesor de discipline socio-umane, la Colegiul «Mihai Eminescu» din Soroca, Asociația istoricilor din Republica Moldova.
