Ştefan Petrache a încercat să ne readucă, prin cântec, acasă. I-a impresionat pe mulţi prin voce, dar şi prin felu-i de a vorbi într-o limbă română frumoasă, tipică pentru moldovenii crescuţi în lunca Prutului, chiar dacă la nivel oficial se promova o vorbă stâlcită. Nu şi-a dorit să vorbească numaidecât cu accent dâmboviţean, ci, înainte de toate, corect. A fost unul dintre cei mai mari muzicieni ai estradei naţionale, un om cu har, care ne-a adus muzica aşa cum a simţit-o…
Prin 2013 Maestrul Ștefan Petrache acceptase să realizez un reportaj despre el, mi-a spus atunci multe lucruri interesante. Eu eram fascinat de vorbele sale, de ce spune, cum rostea într-o română frumoasă, și ascultam înțelegând că totul nu va putea încăpea într-un reportaj TV standard de 2 minute. Am păstrat dialogul nostru și l-am reascultat ulterior de mai multe ori. Noi am pierdut nu doar un interpret bun, dar și o personalitate de la care avem ce învăța…
Ați avut și dumneavoastră noroc de “Noroc”…
De ce nu? Poate nu numai noroc de “Noroc”, dar și de Mihai Dolgan. Pentru că el m-a pândit și mi-a deschis ușa pe scenă. Altfel, poate eram un electronist, că eu atunci învățam la, așa se numea, tehnicum electromecanic la Facultatea de Automatică și Telemecanică. Eu, pricepând foarte bine la electronică, am venit să-i dreg amplificatorul lui Dolgan de la o ionică germană, de pe timpurile lui Păzvante Chiorul, era pe tuburi, nu pe tranzistori. Și așa lucrând acolo, mornăiam ceva sub nas. La care Dolgan mi-a zis, dar serios poți să încerci să cânți ceva, nu sub nas. Pot să încerc, nu-i mare scofală, zic eu obrăznicuț cum eram și am cântat ceva. El a început să mă acompanieze și așa, din melodie în melodie, m-a invitat în calitate de solist.
Cum a fost trecerea de la “Noroc” la “Contemporanul”?
După ce ne-au permis să ne întoarcem din zări și țări, nu au mai vrut să revină “Noroc”-ul și atunci ne-au impus de la Comitetul Central să fim “Contemporanul”. Fu, fuu, pentru mine “Noroc”-ul este “Noroc” și atât. Că ne-au poreclit altfel este altă treabă. Am fost în turneu la Blagoveșcensk, eu eram cu Sașa Cazacu și înaintea noastră mergeau vreo trei fete. Și una din ele le întreabă pe cele două, voi ați fost la spectacol? Nu, n-am fost, dar cine a cântat? ĂĂĂ, Co, cu, contractacara,… mai în scurt niște moldoveni. Așa de urât sună că nici nu poți pronunța.
Dar cum au fost anii din “Plai”?
Eu vă asigur, aranjamente mai frumoase, mai pline decât au fost în Plai, n-a avut nimeni niciodată. Nici formații și nici interpreți. Eu nu pot altfel. Nu am stat să mă gândesc, unde să pun, de unde să iau. Eu contabilitate n-am făcut niciodată, nici în muzică, nici din muzică, pentru că nu pot altfel. Noi făceam variante de câte 4-5 la un aranjament. Un tact-două și tot așa, până amețeam. Căutam varianta cea mai potrivită, din punctul nostru de vedere, evident.
În ce relații erați cu ceilalți colegi din domeniu?
Colegii, mai ales în artă, să știți, foarte des conflictează. Deseori nu sînt prieteni. În ceea ce mă privește pe mine, eu n-am conflictat niciodată cu nimeni. Sînt în relații foarte frumoase și cu Ion Suruceanu și cu Iura Sadovnic și cu Ian Raiburg. Pe ăștia mai tinerei de-amu, care acum au apărut, nu-i prea cunosc, nu-i prea știu. Băieți alde Dânga, Suruceanu, totdeauna vin la mine la zi de naștere. Anul trecut am fost eu la el, la zi de naștere, am ajuns până acolo. Mai intră Valentin Dânga pe la mine, Nastea Lazariuc de fiecare dată când vine la Chișinău neapărat trece pe la mine. Sînt în relații normale și cu Olga Ciolacu, o femeie foarte inteligentă.
Dar aveți printre colegi și prieteni?
Sunt tot din generația mea, cum ar fi Valentin Dânga, Valentin Goga, Alexandru Cazacu. Pe urmă mai tinerei cum ar fi Petru Toma, același Galupa, Dobrov și așa mai departe, tot “Plai”-ul care a fost, plăieșii mei. Ne vedem din când în când, drept că cu ăștia patru care sînt în Statele Unite ale Americii, ne vedem mai greu. Cu cei care au rămas aici, același Liviu Știrbu, Sebastian Nahaba, noi ne mai vedem.
V-ați gândit să încercați și alte genuri muzicale?
Eu am încercat în câteva rânduri niște romanțe, și altă lume spunea că mi-a și reușit, dar atâta doar, o singură tentativă a fost. Mie nu prea-mi plac combinele universale, știi, asta foarte rar se întâmplă când omul poate să le facă pe toate.
Admiratorii dumneavoastră așteaptă revenirea pe scenă a lui Ștefan Petrache…
Eu din punctul ăsta de vedere, cred că mi-am mâncat mălaiul. Și nu vreau să apar în scenă, să mă vadă lumea așa cum nu aș vrea să mă țină minte, cum șchiopătez, merg greu. Dar nu-i nimic, mergem înainte. Moral, psihologic, pe mine mă poți lua numai cu maiul sau cu dustul. În rest nu merge nimic.
Dacă facem comparație cu muzica de pe timpurile dumneavoastră și o parte dintre cântecele moderne, vedem că nu mai contează cuvântul…
Nu numai cuvântul nu contează, nu contează nici ceea ce numim noi muzică, pentru că deseori este un amalgam de sunete, adică este o gălăgie, de fapt. Eu nu spun de toată lumea, că mai avem lume foarte frumoasă în muzică. Sînt tineri foarte talentați. Dar nu știu ce se întâmplă, poate goana asta a voastră, fuga asta după bani, după o nuntă, după o cumătrie. Noi eram mai fericiți decât voi pentru că noi nu eram dependenți de bani. Era salariu și bună ziua și un praj verde. Uite, asta era. Și el creștea în funcție de cum creștea și măiestria. Eu am ajuns la categoria superioară în Uniunea Sovietică. Și ce vreau să zic? Că nu contează numai cuvântul pentru mulți, dar nu contează nici structura armonică, nici structura ritmică. Nu auzi o sincopă, pornește butonul ăla, că doar muzica și aranjamentele, în marea lor majoritate se fac, cum zic eu, cu “montirovka” (ranga) și “otviorca” (șurubelnița). Adică se programează computatorul ăsta, îți cântă el cum vrei, și ce vrei. Așa că acum cine vrea face muzică, cine vrea, face poezie, pe de o parte, poate e bine. De pildă, pe mine chestia asta mă bucură că eu mai am asupra a ce zâmbi, a mai râde. Râd cam rar, dar așa, dimineața pun posturile de radio și când aud câte una rămân perplex: “Să mă mângâi cu pielea ta”. Sau “Ce te uiți la fundul meu, c-ai să rămâi la măta flăcău”, tot e din cântecele noastre. De groază, pur și simplu de groază. Acum e suficient unul să facă o greșeală, mai ales la posturile de televiziune, și gata, toată lumea vorbește așa. S-a pierdut, nu știu cum, atenția asta, finețea față de cuvânt, față de muzică, în ultimă instanță, față de spectator. Niciodată în viața mea, nu mi-aș fi permis să ies în scenă, și încă să mai și cobor în sală, în niște papuci urâți și murdari, cu niște plete nespălate și niște geci roase, cu un miros de transpirație. Când au trecut niște cântăreți pe lângă mine, mi se părea că au ieșit din grajd drept pe scenă. Ei, cum poate fi atitudinea asta față de spectator? Față de lumea care vine și aplaudă. Mai mult decât atâta, mai cumpără și bilete.
Felul dumneavoastră de a cânta și a vorbi în limba română, este altul parcă decât a multora dintre basarabeni…
În primul rând eu am crescut o habă de vreme pe emisiunile marelui lingvist de la Iași Alexandru Graur, care vorbea limba asta sănătoasă. Mare lingvist român, un mare patriot, care cunoștea o sumedenie de limbi străine. El și cu “sunt”-ul ăsta a avut probleme. “Sunt”-ul ăsta de fapt este un regionalism, acceptat, dar regionalism, nu este în limba literară. Cel puțin eu așa cred și eu așa am auzit de la Alexandru Graur. Și când Bucureștiul a început să-l piseze rău de tot, știți cum a răspuns el ultima dată, și pe urmă nu s-a mai implicat în treaba asta? Cu un răspuns foarte filozofic. Tovarășe Graur, dumneata ești de acord cu “sînt” sau nu? La care el răspunde: Eu sînt de acord și cu “sunt”.
La peste 20 de ani de independență, de când avem acces la informații, putem discuta liber cu înaintașii noștri, noi încă ne mai întrebăm cine suntem…
Eu niciodată nu mi-am pus întrebările astea, pentru că eu le-am știut din țâța mamei. Copil fiind, eu asta am știut. Consider că numai unul scăpat din lanț sau căzut din poala mamei, poate să-și pună întrebarea cine este el? Dacă știi cine e mama ta, cum te întrebi cine ești tu? Mi-ar place poate să fiu altceva, dar nici gând. Eu sînt român. Asta e! Eu sînt moldovean, parte componentă a poporului român. Parte indispensabilă, pentru că România fără Moldova nu poate fi concepută, fără Suceava, fără Putna, fără Iași, nu poate fi concepută fără Soroca. Sigur, fără cetatea lui Ștefan cel Mare. Trebuie să ai puțin respect față de tine și față de cei care te înconjoară și în primul rând, față de laptele mamei.
Politicienii dau adesea târcoale muzicienilor, mai ales înainte de alegeri, ca să-și mărească popularitatea pe seama lor. Dumneavoastră în ce relație sunteți cu politica, cu politicienii?
Eu am prieteni politicieni destul de mulți. Eu pe cei cu care prietenesc îi consider oameni cumsecade, dar politică nu fac. Noi, dacă ne întâlnim din când în când, nu vorbim despre politică. Categoric. Nu m-a observat nimeni să cânt la alegeri, să umblu pe dealuri țipând și așa mai departe. Cândva, mai demult, prin ‘89, am concurat pentru Parlament, primul Parlament, în sectorul 10, unde erau toți kaghebiștii, toți ăștia mari veniți. Și am pierdut lui Lisețchi, era concurentul meu, cu două voturi am pierdut și n-am nimerit în Parlamentul respectiv și după care nu am mai făcut politică niciodată.
Ce îndemn ați avea pentru concetățenii dumneavoastră?
Eu aș vrea ca moldovenii să aibă curaj să se uite în oglindă și să se vadă așa cum sînt, nu cum ar vrea să pară, una la mână. Doi, să scoată lenea intelectuală. Trei, să investească în copii. Patru, să stoarcă dintrânșii invidia și frica.
Decembrie, 2013.
