Verdictul Curţii Constituţionale (CC) în „cazul Dodon” a fost unul uşor de anticipat, precum era uşor de anticipat scenariul conform căruia justiţia din Republica Moldova, dezlegată la ochi şi slobodă în acţiuni, a validat alegerile prezidenţiale din 13 noiembrie şi socialistul numărul 1 şi-a schimbat reşedinţa — din cartierul PSRM în umbra stejarilor bătrâni de la Condriţa. Altceva ar trebui să ne mire — de ce a fost nevoie de această pauză cu mai multe înţelesuri şi de ce CC nu a dezlegat nodul numit „Diaspora” îndată, dar a ţinut lumea în suspans. Or, odată ce faptul (scrutinul) s-a consumat, iar probele contestatarilor au fost puse pe masa justiţiarilor, nu era normal să se tergiverseze cazul şi să se dea frâu liber iubitorilor de scenarii, care mai de care.
Trebuie să ai studii juridice profunde şi experienţa necesară ca să înţelegi dreptatea unora şi consternarea altora şi, invers, nu trebuie să ai mare carte ca să înţelegi că nu poate o parte (contestatarii din diaspora, reprezentanţi prin doi avocaţi) să ceară cu atâta insistare ceea ce nu i se cuvine şi că nu poate o altă parte (reprezentată de organismele juridice moldoveneşti, de jos până sus) să respingă cu atâta nonşalanţă fapte care nu sunt ascunse în labirinturi, dar se află la suprafaţă. La urma urmei, orice fel de fraudă trebuie sancţionată şi orice întrebare trebuie să aibă un răspuns. În caz contrar, cetăţeanul are dreptul să pună la îndoială imparţialitatea unor judecători, ca să nu zic a unor instituţii în totalitate. De altfel, după pronunţarea sentinţelor, avocaţii diasporei aşa şi nu au găsit răspuns la vreo 15 întrebări (enunţate în mai multe reţele de socializare). Pentru noi, muritorii de rând, această cifră este destul de mare, lucru nevalabil, probabil, şi pentru organele de drept.
Expresia „…au fost depistate încălcări, dar acestea nu au influenţat rezultatul final” a devenit „virală”, cum este la modă astăzi să spui, dar nu face lumină şi nu poate să ne satisfacă pe toţi (ce-i drept, expresia „satisfacă”, când vorbim de justiţie, nu-şi are locul, fiindcă ori este lege, ori nu este, dar unui diletant ca mine i se mai permite să jongleze cu cuvintele, după bunul plac). Dimpotrivă, recunoaşterea unor fraude ar trebui să prevadă, în mod normal, o condamnare sau cel puţin o avertizare, dar nu un refuz de a examina dosarul „Diaspora” ori un verdict de genul „…nu există temeiuri justificate” (de la Curtea Supremă de Justiţie cetire!). Şi dacă turismul electoral, coruperea alegătorilor, defăimarea unui concurent electoral şi, culmea!, multiplele cazuri (de ordinea miilor!) de îngrădire a dreptului la vot nu sunt „temeiuri justificate care au influenţat rezultatul final”, atunci care sunt temeiurile ce ar putea tăia din elanul celor care se comportă ca nişte feudali într-o republică pretins democratică? Nu de alta, dar „molăciunea” celor care sunt obligaţi să vegheze asupra respectării legilor va avea, cu siguranţă!, efective nocive şi altă dată. Vorba ceea, unde merge suta, merge şi milionul.
În fine, CC şi-a spus cuvântul şi nouă, de la opincă până la vlădică, nu ne rămâne decât să ne conformăm situaţiei şi să ne prefacem că afară este soare şi atunci când plouă cu găleata. De altfel, nu este prima dată când suntem nevoiţi să strângem din dinţi şi să ne lingem rănile în aşteptarea vremurilor mai bune. Acest sentiment de dejà-vu persistă de la proclamarea independenţei încoace şi nimeni nu ştie cât timp încă va persista. Cel mai greu îi va fi, în opinia mea, chiar lui Igor Dodon, care va trebui să schimbe retorica electorală profund emoţională şi promisiunile populiste cu acţiuni concrete, demne de un bărbat „puternic” care a învins o femeie „slabă” (metodele şi căile care i-au adus această „victorie” acum nu mai contează). Altfel spus, numărătoarea inversă a început, şi nu este exclus ca peste puţin timp Dodon să blesteme ziua când a decis să se aventureze în această cursă pentru preluarea frâielor într-un stat falimentar şi bântuit de contre.
Şi încă ceva. Igor Dodon a declarat, încă înainte de a şti care va fi ultimul cuvânt al CC, că, spre deosebire de Nicolae Timofti, el nu va sta la Condriţa, dar va fi un preşedinte activ, cu implicare totală în tot ce se petrece în Republica Moldova. Chiar sunt curios să văd prin ce şi cum se va materializa această intenţie. Nu de alta, dar actuala guvernare (mă refer la celelalte două ramuri — guvern şi parlament) au făcut, în ultimele săptămâni, tot ce au putut pentru a diminua şi mai mult din prerogativele şi aşa mai mult decât simbolice ale preşedintelui. Adică, pe plan intern rolul preşedintelui se va reduce, foarte probabil, la rolul câinelui care latră, în timp ce caravana merge, dacă, bineînţeles, noi cu Dvs. nu am fost martorii unui nou spectacol de prost gust, în care şi puterea democrată, şi opoziţia socialistă nu au fost un apă şi un pământ (această suspiciune persistă). Pe plan extern lucrurile nu stau mai roz, fiindcă, după ce a ars mai multe poduri în relaţiile cu Ucraina şi România, iar Bruxellesul şi Washingtonul mereu au fost în dizgraţia noului preşedinte (nu şi atunci când era vorba de interesele personale!), unica lui consolare poate veni de la Moscova, dar… Putin îl poate schimbare cu bătaie lungă — în locul lui Dodon de la Chişinău să parieze pe Vadim Krasnoselschii de la Tiraspol. Or, unii experţi apropiaţi Kremlinului nu se sinchisesc să afirme că în 2017 Moscova ar putea să-şi mărească numărul de subiecţi ai Federaţiei.
