Iarna calendaristică și-a intrat în drepturi, iar zăpada ne-a bucurat cu fulgii ei. Și totuși, atmosfera de iarnă încă nu s-a întipărit în sufletul multora, cu excepția celor friguroși, pe care gerul i-a cam pus la încercare. Iarna adevărată pare să se simtă odată cu apropierea sărbătorilor de iarnă, cu atmosfera lor și tradițiile din străbuni care, păstrate sau adaptate, îi bucură pe cei mici și pe cei mari.
Câmpia înzăpezită a Sorocii
În ținutul Sorocii, ca și în alte regiuni îndepărtate de Chișinău, au mai rămas unele datini transmise din generație în generație, de care ne aducem aminte din an în an. Colindele, cântecele de stea și urăturile sunt câteva dintre ele. Și dacă în vremea de astăzi le poți asculta oricând și oriunde dorești, fie și în mijlocul verii căutându-le pe Youtube, pe vremuri acestea erau așteptate, în special de micuți, un an întreg. Atmosfera de sărbătoare începe pentru multe familii de pe la noi în ajunul Crăciunului pe nou și continuă tot așa până hăt la Bobotează pe vechi.
Pe lângă popularele colinde ”Trei păstori”, ”Steaua sus răsare” sau ”Deschide ușa, creștine”, la noi poți auzi și unele mai puțin cunoscute, cum ar fi ”Joiernic”, „La doi meri, la doi prăsazi” ori „În orașul Vifleem”. Dar și acestea se deosebesc de la sat la sat, cele de pe malul Nistrului pot să difere de cele din alt capăt al ținutului. Printre cei care cunosc bine tradițiile locale din această zonă este și interpreta Tamara Boboc-Coșciug, specialist principal la Secția Cultură și Turism Soroca.
”Ţinutul Sorocii a fost şi rămâne locul unde feeria sărbătorilor de iarnă e la ea acasă. Colindul, cântecul de stea vestesc şi astăzi, ca şi secole în urmă, naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, apoi vine alaiul jocurilor zoomorfe de Anul Nou. Cine nu cunoaşte jocul căpriţelor, ursului, căluţilor, cerbului şi altele, care aduc bună dispoziţie gospodarilor casei şi celor prezenţi la acest alai. Sau urările de ani buni îmbelşugaţi prin urătorii care vin cu pluguşorul pe la casele gospodarilor? În prima zi a noului an tradiţia semănatului se păstrează cu sfinţenie şi astăzi. Dacă vorbim de evoluţia acestor tradiţii, e şi normal că sunt schimbări: în colind s-au introdus alte ritmuri, influenţate din alte zone, în texte se abate de la acele metafore pe care le întâlnim în secolele XVIII-XIX. Vorbim de colindele laice. Tematica religioasă rămâne mai în umbră, dându-se prioritate textelor care au priză la public. De asemenea în Pluguşor nu se mai păstrează textul autentic. Urătorii înlocuiesc cu alte texte, în funcție către cine se face urarea. Eu sunt conştientă că avem o evoluţie în toate, e şi firesc, dar e de datoria noastră să nu uităm ce ne-au lăsat strămoşii noștri şi atunci când scriem un text sau o melodie inspiraţia să vină de la sursele autentice, să alegem cu multă grijă, cu atenţie fiecare cuvânt şi fiecare sunet muzical. Dacă vorbim de colindul autentic, în zonă avem: ”Sus în deal la Rusalim”, ”La doi meri, la doi prăsazi”, ”Joiernic”, care se cântă doar la Cosăuţi, ”Cresc doi meri şi cresc doi peri”, ”Mândru-şi cântă-un cerb în codru” şi altele.”
Satele noastre – păstrătoarele tradițiilor
Și dacă pe la oraș obiceiurile se cam uită și este o minune când vezi vreo ceată ce bate la ușa apartamentelor, ba sunt și orășeni care-i alungă pe cei veniți cu ”tradiții învechite”, în sat este o onoare când îți calcă pragul colindătorii, hăitorii sau semănătorii. Ba chiar pare un semn rău dacă ți-a fost ocolită casa, așa că unii gospodari răsplătesc cu diverse bunătăți musafirii, că, poate, or trece și la anul. Ce-i drept, atunci când răsplata este semnificativă, cetele dau de știre și altora pe unde să treacă, ba sunt și din cei care preferă să se alipească la alte grupuri sau să revină mai târziu cu alt repertoriu, pentru a se bucura repetat de bunăvoința gazdelor. Cei din urmă fie că observă șmecheria, fie că nu, sunt bucuroși de fiecare oaspete care le-a pășit în curte.
Bibliotecara Stela Toma din comuna Tătărăuca Veche a făcut o cercetare folclorică în satele comunei, încercând să despartă autenticul de inovările adăugate în ultima perioadă. ”Chiar dacă obiceiurile nu se mai păstrează la fel de viu ca înainte, colindele revin la viață în preajma sărbătorilor de iarnă. Eu am aflat că chiar și în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și în anii ce au urmat, chiar dacă era foarte greu și foame, se colinda și atunci, doar că mai puțin. Prin anii ’60-’70 nu se da voie de colindat, mai ales profesorilor le erau interzise activitățile ce țin de tradiții și obiceiuri, inclusiv colindatul, uratul, botezul copiilor, cununia, așa că unii se adunau în grupuri mici și colindau numai rudele în casă. Ca atribute foloseau clopoțeii, o stea confecționată, ornată cu fire argintii și flori din hârtie, iar la mijloc era iconița Domnului Iisus sau Sfânta Maria. Mai puteau avea și o harmoșcă, și măști. În prima parte a secolului trecut, colindătorii și hăitorii purtau haine confecționate din lână, căciuli din piele de cârlan, ițari, berneveci, cojocele cu guler de cârlan și din blană de oaie, șaluri tot din lână, cămăși din in și cânepă, cusute special pentru sărbători. După război și foamete purtau mai mult bocanci și ciubote de сhirză, încălțăminte din cânepă, care se umezea foarte rapid, mănuși și șalinci de lână frumos brodate. Copiii erau răsplătiți cu nuci, pere uscate, hulubași cu ochi din sămânță de măr, covrigi din untură de capră, mere pădurețe, bombonele, copeici și colăcei. În anii grei de foamete, vreo 15 nuci adunate de la colind erau o comoară. Cei maturi se adunau în cete și colindau toată perioada de la Crăciun până la Boteaza Domnului Iisus, ca să reușească să treacă pe la toți membrii cetei pe la case, stăteau la masă, cu bucate tradiționale, inclusiv dulceață, brânză de oaie, mămăligă, vin, sarmale, nuci, chisăliță din pere și prune uscate”.
Tradiții de altădată
Pentru unele sate anume de Sfântul Andrei era ziua în care începea șirul sărbătorilor de iarnă. Așa este și astăzi la Vasilcău, ne spune bibliotecara Maria Lupu. ”În localitatea noastră, situată la o margine de țară pe malul Nistrului, cu oameni gospodari și harnici, tradițiile și obiceiurile de iarnă sunt vii. Frumoase ne sunt sărbătorile la noi. Sărbătorile începeau cu Ajunul Sfântului Andrei, la care fetele mari se adunau la o casă la șezătoare, unde se vrăjeau, ghicindu-și ursitul, mai cântau, dansau, glumeau, erau invitați și flăcăi. Băieții ocheau câte o fată și dacă erau primiți bine și puși la masă, urma ca după Crăciun să vină s-o conducă la joc în mijlocul satului. Astăzi s-au cam pierdut farmecul șezătorilor de pe vremuri, se petrec mai mult la nivel de instituții, biblioteci, case de cultură, cu scopul de a păstra și promova tradițiile în rândul tinerilor și amintirea celor vârstnici. În ziua de Crăciun se colindă în biserică, mai apoi, după slujbă, cete de copii merg din casă în casă și vestesc Nașterea Domnului prin colinde tematice și cântece de stea. Aceștia sunt răsplătiți cu dulciuri, colaci, mere și bani. Mai spre seară merg cu colinda și cetele de maturi. Se colinda atât afară în curte, dar și în casă, în jurul mesei de sărbătoare. Asta a fost și o mai păstrăm și în zilele de astăzi. La fel și Plugușorul, probabil cel mai cunoscut obicei legat de Anul Nou, întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței. În trecut mergeau cu Plugușorul numai pe stil vechi, în zilele de azi se practică și în seara de Anul Nou pe nou. În ziua de Sfântul Vasile copiii merg cu semănatul, având în străistuțe mai multe feluri de cereale. În perioada de la Crăciun și până la Sfântul Ioan, parohul bisericii din localitate merge și sfințește casele enoriașilor. Case în care gospodinele au pregătit bucate de sărbătoare și închină preotului o pereche de colaci. Datinile și obiceiurile sărbătorilor de iarnă se reîntorc la vremea care a fost cândva datorită persoanelor care țin la neam, la cultură și își iubesc vatra, demonstrând aceasta și prin activitățile organizate în localitate”.
Apropierea de ucraineni a adus dincoace de Nistru unele tradiții precum ar fi Malanca, păstrată și în câteva sate de pe la noi, iar în ajunul Crăciunului se mergea cu ”vecera”. Pe lângă ”Deschide ușa, creștine”, în zona noastră mai poți auzi și acum ”Ой на річці на Йордані”, cântată la fel de frumos. Precum astăzi nu mai avem zăpezile de pe vremuri, despre care ne povesteau bunicii că treceau de ferestre, nici tradițiile nu mai sunt la fel. Cu toate că ici-colo mai sunt longevivi care își aduc aminte de ele, de parcă totul s-ar fi întâmplat ca ieri, dar nu acum mai bine de jumătate de veac în urmă. Pe atunci satele vuiau la sărbători de hăituri și colinde. Dar și la mese, rudele cântau colinzi și cântece vechi pe care le auziseră, la rândul lor, de la înaintași. Între timp pe ulițele satului copiii mergeau cu colindatul pe la casele în care erau nucile mai mari și stăpânii mai darnici. Mai ales că din bătrâni se spunea că cei care vor împărți bunătăți colindătorilor și urătorilor, vor avea parte de un an îmbelșugat. Și fiindcă textele urăturilor, a cântecelor de stea sau a colindelor au tot fost transmise din gură în gură, puțini fiind cei care le-au scris, acestea s-au mai scurtat cu anii sau au fost neesențial modificate, astfel că azi avem zeci de versiuni ale acelorași colinde.
