În ultimul articol publicat în seria „Partide și obiective pentru anul 2018” am ajuns la concluzia că scena politică din Republica Moldova este dominată de două mari rele – Partidul Democrat și Partidul Socialiștilor. Aparent, ele sunt în opoziție, în realitate, însă, sunt partenere într-un joc în care miza controlului asupra statului este ascunsă în spatele unui înspăimântător front geopolitic.
Chiar dacă primul dintre aceste două rele – Partidul Democrat – se declară pro-european, iar cel de-al doilea – Partidul Socialiștilor – arată prin toți porii că este în exclusivitate pro-rus, ambele sunt antinaționale/antieuropene în fapte. Guvernarea lor în cuplu pus pe ceartă este devastatoare pentru tot ce înseamnă statul de drept democratic, demnitatea și bunăstarea cetățenilor lui.
Cele două rele trebuie oprite, debarcate de la putere și protagoniștii lor judecați pentru înaltă trădare. Cu toată rigoarea democratică. Dar nu așa cum au făcut-o Filat și Ghimpu atunci când au formulat un rechizitoriu contra comuniștilor în 2009 (răului absolut de atunci) și au uitat de el. Este dovedit istoric: jumătățile de măsură se răzbună. Sarcina stopării și debarcării devine un imperativ național. Ea revine unei forțe unite, partidelor extraparlamentare, în cea mai mare parte – obligație deloc ușoară în condițiile statului capturat, când puterea administrativă, justiția și mass-media se află în mâinile celor care trebuie opriți, debarcați și condamnați. Este misiunea micului David în lupta cu uriașul Goliat. Ca lupta opoziției extraparlamentare să aibă câștigul de cauză al dibaciului David, cel care l-a doborât fără sabie pe mastodontul Goliat, ea trebuie neapărat să țină cont de greșelile alianțelor de după 2009, dar și de propriile trăiri din 2016. Experiențele trebuie încadrate în niște reguli, fie și nescrise. Respectarea lor poate da puterea și dibăcia necesară doborârii, cu arma eficientă a adevărului, a cuplului criminal.
Prima regulă ar fi renunțarea la egoismul personificat al unor lideri de partide implicați în munca de alianță. Niciun lider, niciun partid nu trebuie să pretindă supremația. Nici că este „miruit” să devină cel mai mare și mai tare pe scena politică. „Miruirea” trebuie lăsată în exclusivitate pe seama alegătorilor și nu a sforilor. Boala exclusivismului (dreptul exclusiv de a fura bani sau lauri) a năruit trei alianțe pro-europene. Starea de ebrietate politică a liderilor a viciat total credibilitatea partidelor lor și a compromis o idee. Conștiința politică trează a noilor, eventuale, alianțe anti-oligarhice trebuie să aibă ca obiectiv, dar și ca normă, o singură rațiune – consolidarea forțelor unite în misiunea excepțională de eliberare a Republicii Moldova de sub ocupația partidelor oligarhice mafiote – PDM + PL – PSRM – restabilirea statului de drept și nicidecum înălțarea unui lider sau expansiunea unui partid.
În acest context, pentru a evita călcatul a doua oară pe grebla ucigătoare a trufiei marca Filat-Ghimpu, este potrivit să îi amintim de pe acum fostului candidat comun al forțelor anti-oligarhice niște lucruri pe care toată lumea le știe. Maia Sandu trebuie să aibă în vedere că cele 47,89% (poate și mai mult) pe care le-a obținut la ultima rundă a alegerilor prezidențiale din 13 noiembrie 2016 nu au fost atât pentru ea, cât împotriva pro-rusului Dodon, exponentul oficial al coloanei a cincea a Kremlinului. Fenomenul „Dorin Chirtoacă – 2007, 2011 și 2015” a funcționat și în cazul „Maia Sandu -2016”. Majoritatea alegătorilor Republicii Moldova sunt pro-europeni și votul lor solidar ar fi adus și la 13 noiembrie 2016 câștig de cauză acestor forțe, dacă în procesul electoral nu ar fi intervenit mâna criminală a centrului oligarhic de putere. El a înfipt cuțitul în spatele opțiunii pro-europene majoritare a alegătorului, distorsionând esența, sensul și valoarea alegerilor și dându-i, pe ne-merit și fraudulos, câștigul lui Dodon. Crimă mai mare nici că se poate și ea se numește atentat la votul suveran al cetățeanului.
Maia Sandu trebuie să mai știe că mulți dintre alegători au rămas deziluzionați de prestanța ei de candidat și nemulțumiți de prestația avută în lupta de combatere a contra-candidatului său. Mai mult, o mare parte dintre ei consideră nefiresc de forțată insistența doamnei Sandu de a obține pentru sine (cu prețul pierderii startului electoral extrem de prețios) dreptul exclusiv de a candida în numele forțelor unite protestatare și anti-oligarhice și că această ambiție nu a fost acoperită de dovezi concludente că poate face față luptei. Multora li s-a creat impresia că insistența, parcă nemotivată, adusă până la încrâncenare, a Maiei Sandu de a fi recunoscută drept lider unic al opoziției anti-oligarhice ar fi fost să ia fața reprezentantului direct al mișcării protestatare. Efortul s-a văzut dedicat unor terțe (necunoscute?) interese și nu interesului național care era atunci și a rămas și acum – fisurarea mafiei oligarhice și salvarea Republicii Moldova. Dacă supunem acest comportament testului „Qui prodest?”, descoperim că el a convenit forțelor contra cărora Maia Sandu s-a angajat să lupte. Până la urmă ea nu a îndeplinit obiectivul major al luptei și a ratat o victorie importantă. Ar fi prea îndrăzneț să emitem presupunerea că Maia Sandu ar fi o infiltrație extrem de sofisticată a Coordonatorului în Mișcare, dar insistența categorică, ultimativă, la rolul de lider unic, proasta prestație în duelurile cu Dodon, generozitatea față de ea a caselor de sondaje controlate politic, cât și respingerea la fel de categorică a participării la blocul anti-oligarhic a unui partid cu reale și importante active în lupta anti-oligarhică – a Partidului Liberal Reformator – ne poartă fără să vrem către aceste concluzii. Apropo, reformatorii au susținut-o fără învoire pe Sandu pentru ca într-un final ea să recunoască importanța gestului și să mulțumească sec pentru el.
Nu am dori să se înțeleagă că aceste considerente ar fi o emanație întârziată a frustrărilor pentru neacceptarea colaborării de atunci, dar și ulterioară, a Maiei Sandu cu Partidul Liberal Reformator. Ar fi prea mărunt și nu s-ar merita. Temerile noastre vin de la riscul repetării personajului politic Filat– arogant, egoist, duplicitar, flămând visceral de bani și de lauri – în chipul personajului politic Sandu și mai ales în efectele acestui fenomen. Există și riscul ca unii fani mai înflăcărați ai Mișcării anti-oligarhice să-l ia drept atac la unitatea „blocului” PPDA-PAS-PLDM. Subliniem odată în plus: ceea ce urmărim este să ajutăm liderii care s-au ridicat după 2014 la luptă împotriva oligarhiei și partidele pe care se sprijină să evite greșelile alianțelor de după 2009. O facem pentru că ne dorim în 2018 o răsturnare reală a situației în favoarea democrației și a statului de drept, nu o imitație sterilă a luptei.
Asta trebuie să înțeleagă Maia Sandu, că rolul adjudecat în 2016 și asumat în prezent pentru perspectiva anului 2018 are nevoie de o abordare trecută prin filtrele notorietății de personalitate, dacă ea, notorietatea, se manifestă mai pregnant decât tarele de individualitate. Interesul național o cere.
Despre ce trebuie să înțeleagă Andrei Năstase și alții ne vom referi în articolul următor.
Valeriu Saharneanu, 23 mai 2017
