Noul Guvern al Republicii Moldova a fost învestit și deja se află în legitim exercițiu al funcției. Procedura de învestire s-a făcut în mare viteză, precum am și prevăzut în articolul de joia trecută. Să poți alege viteza dorită de mișcare din chiar punctul de pornire este un mare confort pe care, unei mașinării politice complexe precum este Guvernul, îl poate da doar o majoritate parlamentară monocoloră. Luxul acesta Partidul Acțiune și Solidaritate îl are a doua oară consecutiv în deceniul în curs.
Înainte de PAS, luxul guvernării absolute l-au avut doar comuniștii
De un asemenea aranjament convenabil la formarea guvernului au mai profitat doar comuniștii în primul deceniu al noului secol. Aceștia din urmă au terminat însă în coadă de pește, precum se știe, deoarece modelul mașinăriei lor de guvernare era construit pe corupție de la primul până la ultimul șurub. Și nici direcția de mișcare a vehiculului lor de stat nu era clar înțeleasă. În foaia de parcurs, comuniștii scrisese că ar fi ales să meargă pe magistrala europeană, în realitate însă struțo-cămila lor de stat condusă de tractoristul Tarlev la comanda ajutorului de tractorist Voronin, care, cică, era șeful, o luară prin coclaurile numai de ei știute, dar care numaidecât duceau în cu totul altă direcție decât cea europeană anunțată oficial. De fapt, își pusese în plan să ajungă cu mașinăria guvernantă în garajele lui Putin, dar s-au speriat, dându-și seama că în ținuturile celea ei ar ajunge să fie bandiți de mâna a doua, nu ca în țărișoara lor parțial ocupată și mereu batjocorită de ruși – partenerii lor strategici -, săracă și cuminte, dar fericită de atâta neutralitate. Aici comuniștii erau fruntea, elita politică a Republicii Moldova, cum s-ar zice, dacă termenul valoric ar fi aplicabil și pe gradația inversă a societăților politice imorale.
Un principiu bășcălios, puțin distorsionat cu originalul, dar care a lucrat pentru ei două cicluri electorale la rând – rău să fii noroc să ai – era gata-gata să le aducă în 2009 confortul celei de-a treia guvernări monocolore pur-comuniste consecutive. Noroc că răii au fost și proști, zicem noi azi, cei care am suferit nelegiuirile acelei guvernări.
Aroganți și plini de sine, îmbătați de perspectiva că vor putea despuia statul în voie alți patru ani înainte – dar la asta capul îi ducea bine de tot -, comuniștii au scăpat pentru o clipă controlul asupra vehiculului lor guvernamental, acesta lovindu-se puternic de betonul unei voințe – apărute neașteptat pentru ei – a celei de neacceptare a felului lor păgubos și imoral de guvernare.
O parte conștientă și sănătoasă a societății, între care forța cea mai iritată și mai vocală era tineretul, s-a arătat hotărâtă să pună capăt mersului prin coclaurile corupției al comuniștilor. Împotrivirea i-a costat pe tineri: au fost uciși, torturați, bătuți, intimidați și forțați la supunere. Supunerea ar fi urmat pe modelul rusesc al lui Putin dacă accidentul de la 7 aprilie ar fi rămas fără consecințe electorale. Ele însă nu au întârziat să vină și la 29 iulie 2009, comuniștii au fost alungați de la cârma statului. Noi zicem că și-au terminat guvernarea în coadă de pește, adică fără pic de folos pentru oameni, stat și determinarea geopolitică vital necesară. Ba din contră, în mare daună. Și deși stricăciunile au fost evaluate punctual, dar cu aproximație, doar de jurnaliști și analiști, o examinare juridică a lor pe un profil criminal aprofundat este încă așteptată. Așteptată de toți, dar mai cu seamă de rudele tinerilor, cărora le-a fost curmată viață ori de cei rămași să trăiască traumatizați și purtând pe spate urmele torturilor suferite cu ani în urmă pe coridoarele comuniste ale morții.
Pe merit, comuniștii ar fi trebuit să o termine în penitenciarul Nr.13, la câte crime și jafuri au comis. Nu sunt acolo. Nu sunt alături de Plahotniuc, una dintre progeniturile lor cele mai rapace. Alături de altele – Dodon, Greceanîi, Chicu, Bătrâncea – , rămase pe dinafara legii, ei sunt în continuare în Parlament, sunt cu tot cu răblăgita lor căpetenie, Voronin. Aici ei continuă să facă în chip neaoș și brutal interesul statului imperial-matcă de la care provin, promovând cu nerușinare ideea desuetă că mersul bezmetic prin coclaurile controlate de Rusia agresivă și războinică ar fi o alternativă de urmat a căii europene drepte și luminate aleasă de moldoveni.
A demara în viteză este altceva decât graba
PAS a avut deci luxul să-și ajusteze, de unul singur și nesilit de nicio altă forță politică, viteza de demarare a procesului de formare și punere în mișcare a Guvernului său. Poticnelile de început vădesc însă o grabă cu efecte imediate stânjenitoare și chiar păguboase. Primul element din această serie a fost numirea pe repede înainte a unui prim-ministru tehnocrat. Adică a unui candidat cooptat din afara mediului politic pro-european extins ori cel format din materia politică exclusivă a PAS-ului. Asta, pentru că parcursul de urmat de Republica Moldova în perioada de patru ani de după 28 septembrie este extrem de important și responsabilitatea pentru succesul ori insuccesul guvernării trebuie asumată organic, complet și în totalitate de către un cabinet politic, format și parafat de partidul care a obținut o majoritate absolută din sufragiile alegătorilor. Nu vrem să diminuăm cu nimic profilul de bun economist ori manager al dlui Alexandru Munteanu, dar, cu toate performanțele cuprinse în portofoliul lui profesional, el este un personaj fără experiență politică. El nu a trecut prin colimatorul bătăliilor politice care fac dintr-o persoană obișnuită un luptător pentru o anumită cauză: robust, rezistent, hotărât, imun la atacuri și de suficient caracter să poată escalada obstacolele, să evite capcanele și să atingă țintele. Toate – extrem de necesare unui om politic și echipei din care face parte, porniți împreună să exploreze obiectivele de natura exclusivă a celor care stau azi în fața PAS în următorii patru ani. Amintim, că ele sunt de importanță existențială pentru stat și societate și de acest lucru ne amintesc zilnic bombardamentele barbare la care este supusă Ucraina învecinată.
Înclinăm să credem, că dl Munteanu dispune deja de calitățile de luptător și prezența lui în fruntea echipei guvernamentale va dovedi că este capabil să-și sincronizeze abilitățile personale de manager cu exigențele de caracter solicitate omului politic de demnitatea și calibrul care-i revine în conformitate cu fișa de post a funcției. Sincronizarea va fi cerută și pe dimensiunea absolut necesară unei construcții de guvernare reușită a relației cu omului politic Maia Sandu, aflată în poziția de lider național din postura oficială a șefei de stat și cea neoficială a părintelui-fondator al PAS – formațiunea politică responsabilă de actul guvernamental al următorilor patru ani.
„Gramatica politică” – o metaforă veche
Vom vedea cum se vor releva aspectele menționate în activitatea noului Guvern Munteanu în primele o sută de zile și mai departe, deocamdată însă trebuind să constatăm inadvertențele comise în virtutea caracterului său tehnocrat și a lipsei experienței politice. Dl Munteanu și echipa care a pregătit învestirea noului cabinet au dat dovadă de necunoașterea unor elemente de bază ale gramaticii… politice de cunoașterea căreia depinde corectitudinea expunerii publice a creativității guvernamentale marca Munteanu. Discursul lui inaugural a abundat de predicate, unele subiecte principale lipsind cu desăvârșire, ceea ce a făcut întreagă expunere aproape că fără sens. Astfel, mai multă lume a observat că în cele 15 pagini ale Programului de guvernare prezentat publicului, subiectul România a fost de negăsit. Asta, deși toate politicile, fie cele legate de dezvoltarea economică, fie cele ce vizează asistența multilaterală a României în efortul de integrare europeană a Republicii Moldova a ultimilor treizeci și ceva de ani sunt indisolubil legate de Țara-mamă.
O confuzie și mai mare a apărut în jurul subiectului România, cel lipsă în Program, în timpul interpelărilor din Parlament. Prim-ministrul desemnat a fost rugat să se refere „la problema rezilienței sistemului de pensii cu accent pe dezechilibrul total dintre pensiile înalților demnitari de stat și a funcționarilor cu statut special în raport cu pensionarii care vin din sectorul real al economiei”, invocând experiența unor țări din UE.
Dl Munteanu a dat următorul răspuns (îl reproducem integral): „Cu siguranță ne vom uita cu o revizuire totală la tot ce a fost și ce va fi. Am avut posibilitatea să vorbesc cu omologul meu din România, iar situația la ei este cu mult mai rea decât în Republica Moldova și asta mă bucură”.
Desigur, nu situația rea din domeniul atribuirii echilibrate și echitabile a pensiilor în România l-a bucurat pe viitorul prim-ministru, ci faptul că în Republica Moldova treburile cu pensiile merg nițel mai bine, deși și aici decalajul dintre pensiile mici și cele nesimțite este un fapt la fel de revoltător pentru majoritatea absolută a beneficiarilor. De vină este lipsa exercițiului politic al exprimării publice. Cu alte cuvinte, cunoașterea regulilor, structurilor și mecanismelor fundamentale care guvernează limbajul și comunicarea în sfera politică.
Gramatica politică este o metaforă veche. Cu toată vechimea, un manual pe acest „obiect”, nu există. Metafora, metaforă rămâne. Ea este însă adesea folosită pentru a sugera că există un set de reguli nescrise care dictează ce este acceptabil, eficient sau corect de spus în anumite contexte politice. A „încălca” gramatica politică poate însemna a folosi un limbaj care pare autentic, dar care, din punct de vedere strategic, este greșit sau ineficient pentru a atinge scopul politic dorit. Or, istoria e plină de momente în care o formulare neclară, confuză ori greșită au schimbat cursul evenimentelor.
Prim-ministrul ales al Republicii Moldova nu va scăpa curând de ecoul usturător al acestei exprimări nefericite. Va fi greu mai ales la prima sa vizită în România pe care este obligat să o facă în zilele următoare și ar trebui să pregătească răspunsuri mult mai elaborate. Ar putea să o facă folosind limbajul tehnocrat al managerului iscusit care a fost, dar ajustat neapărat la exigența diplomatică a omului politic care a ajuns să fie.
Valeriu Saharneanu
