Povestea Anei: „Eu nu sunt trecutul meu”

În Republica Moldova, violența în familie rămâne una dintre cele mai grave și persistente probleme sociale. Femei de toate vârstele, din orașe sau sate, trăiesc frica, umilința și suferința, de multe ori fără să poată cere ajutor. Chiar dacă statisticile oficiale arată câteva mii de cazuri înregistrate anual, realitatea este mult mai amplă și mai complexă. De multe ori, femeile aleg să nu raporteze abuzurile, temându-se de reacțiile comunității sau de lipsa de sprijin. Totuși, în spatele acestor statistici se află și istorii de curaj. Unele femei reușesc să spună „ajunge”, să rupă tăcerea și să înceapă o viață nouă. Iar în materialul ce urmează, vreau să povestesc istoria unei tinere din raionul Drochia, care a trecut prin ani de violență, dar a găsit puterea să se ridice. Voi numi această victimă – *Ana, pentru a-i proteja identitatea.

Ana a crescut într-o familie simplă cu părinți gospodari. Primii ani ai copilăriei ei au fost luminoși și protejați. Dar într-o zi de toamnă totul s-a schimbat. Mama Anei a murit subit.

„Primii nouă ani au fost cei mai importanți pentru mine. M-am simțit un copil fericit, alături de părinții mei și de fratele meu. Eram la bunica, când fratele meu a venit în fugă și ne-a spus: ‘Hai acasă, mama a decedat.’ Nu țin minte cum am ajuns acasă. Era 6 octombrie… Am văzut-o pe mama întinsă pe pat, cu ochii închiși. Tata stătea într-un colț, cu capul sprijinit de perete, cu părul lung prins în mâini, și spunea: ‘Până aici a fost.’ Nu pot să uit cuvintele astea.”

Durerea a fost copleșitoare. Pentru Ana, pierderea mamei a lăsat un gol imens, pe care copilul de nouă ani nu-l putea înțelege. „Nu voiam să vorbesc despre mama mea până la 17 ani. Simțeam că m-a trădat, că m-a lăsat orfană, fără visuri, fără viitor.”

Pentru primele luni, Ana a găsit adăpost la bunica ei, dar avea nevoie de prezența unei femei care să-i ofere sprijin și afecțiune. Vecinele, cu gesturi mărunte, au devenit pentru ea un punct de sprijin. Viața a mers mai departe, chiar dacă rana pierderii mamei rămânea deschisă. În pragul sărbătorilor de iarnă, tatăl ei a venit cu o propunere neașteptată, ca să le aducă copiilor săi, o altă mamă.

„Nu am întrebat cine sau cum se va numi, pentru mine era important doar să am pe cineva aproape. Seara de Crăciun, am luat-o acasă. Toată noaptea le-am spus povești. Era ca și cum încercam să o primesc în familia noastră.”

Dimineața următoare, gestul ei de copil a dezvăluit nevoia sinceră de afecțiune: „Am luat pieptenele în mână și i-am spus: ‘Hai, mama, vii să mă piepteni?’ Nu mi-am dat seama ce spun, dar ea a început să plângă foarte tare.”

Ana, ne-a povestit și despre anii de școală. Într-o lume mică, unde diferențele se observau repede, ea a simțit primele forme de violență — nu fizică, ci emoțională.

„Am fost o fată tare pistruiată. Colegii râdeau de mine și ziceau că sunt murdărită de vrăbii.” 

Erau vorbe care poate păreau glume pentru unii, dar pentru un copil ca ea, deveneau răni adânci.

În clasă, cele mai apreciate erau fetele care aveau părinți „importanți” – profesori, șefi, oameni cu funcții. Ana nu avea niciuna dintre aceste etichete. S-a simțit cu adevărat diferită. Nu din vina ei, ci din vina celor care au făcut-o să creadă că nu e destul de bună.

Prin liceu, când internetul a început să devină un loc unde tinerii își trăiau poveștile, Ana și-a făcut un cont pe rețeaua Odnoklassniki. Conversațiile online au devenit o evadare. În spatele ecranului, nu o mai judeca nimeni. Nu mai conta că avea pistrui…

„Am făcut cunoștință cu un băiat, părea drăguț. Mi-a pus inimioare, mi-a dat like-uri, și eu i-am scris mulțumesc. Așa am început să vorbim. Ne-am văzut abia după ce am terminat liceul, când am plecat la universitate. Mi s-a părut un băiat frumos. Credeam că e dragoste.”

Dar pentru Ana, acea dragoste avea să aducă mai târziu alte umbre. După un timp, în viața Anei a apărut o situație aparent banală, dar care avea să-i schimbe direcția. O colegă de cameră din cămin era prietenă cu un băiat din satul prietenului ei. Întâmplarea a făcut ca, într-o seară, acest băiat să vină după fată și să o invite la o discotecă.

„Mi-a zis: hai și tu, o să-ți vezi prietenul. Eu, fiind tânără, fără minte, îndrăgostită, am spus da. Eram curioasă, voiam doar să-l văd.”

La discotecă, atmosfera era gălăgioasă, luminile se amestecau cu muzica și mirosul de alcool. Când l-a zărit pe băiatul care îi părea cândva ideal, Ana a simțit un gol în stomac.

„Era beat. Atât de beat, că nici nu m-a recunoscut. Eu încercam să vorbesc cu el, îi spuneam că am venit pentru el, că am vrut să-i fac o surpriză, dar el nu reacționa deloc.”

Afara a început o ploaie torențială. Drumul de întoarcere spre Chișinău a devenit imposibil. Băieții au spus că e mai bine să rămână peste noapte. Ana și colega ei au acceptat, crezând că nu se va întâmpla nimic rău.

„Toți erau în stare de ebrietate. Noi, fetele, am băut puțin, dar nu într-atât. Pe la miezul nopții, am zis gata, trebuie să ne odihnim, că dimineață plecăm.”

Atunci, nimic nu părea să prevestească ce urma. Dar acea noapte avea să lase o urmă adâncă — o amintire pe care Ana nu o va mai putea șterge niciodată. Ea se simțea străină acolo, dar nici nu putea să plece nicăieri din cauza ploii.

„Era o casă cu două camere și un coridor la mijloc. Ne-au spus în ce cameră să dormim. Am intrat și am văzut patul. Am stins lumina și ne-am culcat spate la spate. Nu mă gândeam că se poate întâmpla ceva rău. Pentru că eu nu mai avusem relații niciodată, și între noi cu el nu erau discuții despre temele intime. Doar odată mi-a zis, că nu vom grăbi nimic, că el își dorește să se întâmple totul frumos.”

Deși, Ana era îndrăgostită, oricum era confuză. Acest băiat, uneori se comporta straniu cu ea, alteori dispărea.

„El era foarte straniu. Astăzi vorbeam și era totul bine, iar mâine el dispărea pentru o săptămână sau chiar o lună. După, apărea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

La un moment dat, cineva a început să-l strige. Și-l strigau intens. Ana s-a trezit, el i-a spus că merge să vadă ce se întâmplă și după se întoarce înapoi la ea. Ana, a rămas în cameră, a încercat să-și continue somnul. Dar, n-a fost să fie.

„Peste zece minute s-a auzit ușa. A intrat el încet și s-a culcat. Era lumina stinsă, și nu puteam să știu e el sau nu e el. L-am întrebat, aproape adormită: Totul e bine? El, nu mi-a răspuns, decât cu un mormăit. Ca după, dintr-odată, a început să mă tragă de haine, să mă țină strâns de mâini. Îi spuneam să se oprească, îl întrebam dacă și-a pierdut mințile, dar nu primeam niciun răspuns. Încercam să mă împing, să nu îl las să mă dezbrace. Încercam să vorbesc cu el ca să-l opresc. Eu nu aveam putere să mă opun. El era greoi peste mine și avea o suflare de animal, și eu mă simțeam o jertfă care nici să strige nu putea”…

Ana nu fusese niciodată pregătită pentru așa ceva. Relația lor nu fusese niciodată despre intimitate, iar ceea ce s-a întâmplat a fost complet împotriva voinței ei. „M-a ținut strâns, a forțat pantalonii jos. Nu am fost lovită, dar am fost blocată. Totul a durat câteva minute, dar a fost suficient pentru a mă simți complet neputincioasă.”

Cuvintele ei descriu șocul și confuzia unei tinere care, pentru prima dată, s-a confruntat cu violența fizică și sexuală din partea cuiva în care avea încredere. „Îi strigam numele, încercam să înțeleg ce se întâmplă… Îl întrebam dacă e normal așa cum a procedat? Oare așa a vrut să fie prima noastră noapte? Și eu îi zic iar pe nume – Anatol, tu mă auzi? Iar el mi-a răspuns: «Care Anatol, fa? Nu-i niciun Anatol aici.»

„Când am auzit vocea aceea străină, mi s-a tăiat respirația. Am sărit din pat și nu mai înțelegeam nimic. Am început să văd artificii între ochi, amețeam. Căutam cu mâna peretele, întrerupătorul, orice…doar ca să aprind lumina să-l văd la față. Mi-am încheiat nasturii la cămașă, și cum eram cu un crac scoasă de pantalon, așa și am fugit afară.. Încă ploua, și am fugit desculță prin glod. Eram foarte speriată, fără să știu unde merg.”

În întunericul nopții, a ajuns la prima poartă și a început să bată. „Căutam ajutor. Tremuram toată. Mă simțeam folosită, murdară, pierdută. În secunda aceea am vrut să mor. Nu puteam să cred că așa ceva mi s-a întâmplat mie. Nu mai știam cine sunt, unde sunt, de ce s-a întâmplat.”

Poarta s-a deschis, iar în fața ei a apărut fratele lui Anatol. „Atunci am înțeles unde nimerisem. Eu tot strigam, întrebam unde e Anatol, de ce m-a lăsat, de ce nu a venit.”

El a încercat să o oprească. „Îmi spunea: ‘Taci, nu mai țipa’. Dar eu nu puteam. Eram plină de glod, tremuram, m-am așezat jos și mă țineam de genunchi. Mă clătinam și repetam întruna numele lui Anatol și unde este el. Cred că o oră am stat așa.”

Când Anatol a apărut, reacția lui a fost de neînțeles. „Mi-a dat o palmă peste față, ca să-mi revin. Eu mă uitam la el și nu înțelegeam cine este omul din fața mea. Când am început să-mi revin, am început să țip: ‘Unde ai fost? De ce mi-ai făcut asta? De ce l-ai trimis pe el la mine?’”

El, confuz, se întorcea spre fratele lui și l-a întrebat: „Cine a fost? Ce i-ați făcut?”. Fratele, plângând și lovindu-se cu capul de perete, repeta același lucru: „Iartă-mă… eu nu am știut că o să se întâmple așa…”

Era pierdută, nu mai înțelegea nimic… Se făcuse aproape dimineață, și trebuia să meargă la Chișinău, pentru că trebuia să ajungă la universitate.

„Nu am mai putut pleca la universitate. Tremuram toată. Am rămas tot acolo în sat, doar că la altă casă, la un vecin. Anatol, mi-a zis să mă culc, că el va fi lângă mine, că nu va permite să mi se mai întâmple ceva. Dar ce putea fi mai rău decât ceea ce tocmai se întâmplase?”

A adormit pentru câteva ore. A adormit și Anatol. Brusc, s-a trezit Ana de la o bătaie violentă în ușă.

„M-am trezit cu ochii într-un polițist, sectoristul satului. Credeam că a venit să mă ajute. Că e om al legii și o să facă dreptate. Dar nu a fost așa. A început să-mi vorbească urât. Mă întreba: ‘Cine ești, fă? Câți te-au călărit azi-noapte?’ — vorbe murdare, pline de dispreț. În momentul acela, am simțit cum îngheață totul în mine. Nu am mai putut spune nimic. Polițistul continua să pună întrebări, dar nu pentru a înțelege, ci pentru a umili. Zicea: ‘Hai, spune, cine s-a folosit de tine?’ Eu m-am blocat complet. Am zis doar că nu s-a întâmplat nimic, că totul e bine.”

Anatol s-a trezit și a ieșit să vorbească cu el. „L-a întrebat cine sunt, iar Anatol i-a spus că sunt prietena lui. Mai târziu am aflat că ei sunt verișori.”

Era deja amiază, și Anatol a dus-o pe Ana, acasă la el. Tot încerca să afle ce s-a întâmplat, dar Ana nu mai dorea să vorbească despre noaptea trecută. Era blocată și nu accepta întrebările lui. Au trecut câteva ore, și el i-a spus că merge să-i aducă poamă. A sărit gardul și a plecat. Ana a rănas singură în curtea casei.

„Eram afară, și l-am văzut pe fratele lui venind cu o domnișoară. Stăteam pe un scăunel mic de lemn și încercam să fiu calmă.”

Dar liniștea s-a sfârșit brusc. În poartă a apărut omul care o violase. Îl strigase pe fratele lui Anatol ca să iasă la vorbă și după a închis poarta. Între timp Ana, a prin spaima și șocul care îl avea de cu noapte. „Când i-am văzut fața, am luat acel scaun mic de lemn și am aruncat cu el în poartă. Scaunul nu l-a atins pentru că el a reușit să închidă poarta. Dar eu am mers să deschid acea poartă și să-i cer explicații. Voiam să știu de ce. De ce a făcut și ce drept a avut să facă una ca asta cu mine. Am început a striga și a țipa. Când am ieșit după poartă, am primit un pumn zdravăn între ochi. Am căzut la pământ. Sângele mi-a năvălit pe față, nu mai vedeam nimic. Apoi au urmat loviturile cu picioarele — în burtă, în spate, în cap. Nu mai știam dacă sunt vie sau moartă. Simțeam doar durerea și pământul rece sub mine.”

Fratele lui Anatol și fata care îl însoțea priveau scena. Acea domnișoară striga să se oprească, să facă ceva. Dar fratele lui zâmbea. Se uita și nu spunea nimic. Pentru Ana, era cel mai dureros — să vadă că oamenii din jur nu fac nimic. După bătaie, Anatol dispăruse din nou. În schimb, a apărut un vecin, un om mai în vârstă.

„A venit moșul lui Anatol, cu fetițele. M-a luat la el. Mi-a zis că îi e frică pentru viața mea, că agresorul e om nebun. Am stat la el vreo trei zile. Fetele lui aveau grijă de mine. Nu puteam să deschid ochii. Totul mă durea. După bătaia aceea, am simțit că nu mai am nimic al meu — nici trupul, nici vocea, nici liniștea. Doar frica…”

După bătaia teribilă, Anatol nu a venit să o vadă. Nu a sunat, nu a întrebat nimic. Telefonul Anei era stricat, iar ea aștepta sperând că el va apărea, că va veni să-i dea explicații.

„Am stat și am așteptat… să vină, să-mi spună ceva, orice… După patru zile, moșul lui l-a sunat și i-a spus: ‘N-ai uitat că este fata asta? Ce faci cu dânsa?’ Atunci a venit. Mi-a zis doar: ‘Vrei să mergi la mine — bine. Nu vrei să mergi — tot bine.’  Eu, eram fată proastă, naivă. Pentru că, în cele din urmă întâmplate, eu totuși m-am hotărât să fiu cu el… Nu-mi găseam nicio scuză pentru ce s-a întâmplat, pentru felul cum am reacționat față de mine. Am stat la el, încă vreo săptămână, timp în care am încercat să-mi ascund urmele, să nu rămână semne vizibile”.

Iar într-o zi, Anatol a venit cu o propunere la ea, ca să se mute în doi la Chișinău. Ana a acceptat. Au plecat la gazdă. Din cele cinci propuneri de gazdă, au ales pe cea mai ieftină, o cameră și cu o bucătărie în cămin. Aveau doar o cheie. Ana, a lăsat învățătura. Ei, ca tineri, aveau nevoie de bani. Ea și-a dorit mult să se angajeze undeva. În scurt timp, a plecat la un interviu programat. 

„M-am dus să discut despre program și pașii de lucru. Când m-am întors, ușa era descuiată, fără cheie. El nu era acasă. L-am sunat, dar telefonul era stins. Au trecut câteva zile, l-am așteptat, mi-am făcut griji… Aveam fel de fel de gânduri, dar cel pozitiv gând era – poate s-a dus să caute și el de lucru. A mai trecut o zi. El nu a sunat. Eu, nu aveam nimic de mâncare, nici bani. În bucătărie am găsit doar niște macaroane expirate. Aveam patru zile de când nu am mai mâncat nimic. Am pus niște apă la fiert și acele macaroane, și am mâncat din ele.”

Nopțile treceau greu. Ana privea la geam din oră în oră și tot îl aștepta… Cum auzeau zgomot, alerga la ușă, dar nu era el. Bani în cont nu avea. Dar avea mesaje gratise din serviciul – Sună-mă. La a șaptea zi de singurătate și nesiguranță, nu a mai putut suporta. A trimis mamei un mesaj: Sună-mă.

„Mama a reacționat imediat. Părinții mei nu știau despre greutățile și problemele prin care eu treceam. Eu niciodată nu am povestit la nimeni nimic. Mama, a trimis un vecin după mine. El m-a luat cu mașina. Mi-am strâns hainele, am luat și documentele lui Anatol, pentru că nu puteam să le las într-o casă unde nici măcar cheia nu aveam. Acel vecin m-a dus până la gară și mi-a plătit drumul. Am ajuns cu bine acasă. După două săptămâni, am primit un apel telefonic. Era Anatol. `Unde ești? Am venit la gazdă și nu te-am găsit`, a întrebat el. Eu,am rămas în șoc. Și îi spun, tu abia acum ai tupeul să mă suni? Unde ai fost toate aceste trei săptămâni? Cum ai putut să mă lași atâta timp fără nicio explicație? El a încercat să se justifice. `Ei, Doamne ferește, că nu ți-am răspuns două săptămâni. Am fost și am făcut niște bani.`”

Ana simțise o dezgustare și nu mai dorea să îl creadă. El, o întrebase unde îi sunt documentele. Ea i-a spus să vină să le ia, cu tot cu haine, că nu mai dorește să îl vadă. A doua zi, el, s-a prezentat cu fratele său mijlociu și cu o dispoziție aparent veselă, crezând că totul era în regulă la ei doi și Ana glumește cu el.

„Eu i-am spus lui să-și ia hainele și să plece, că nu mai vreau să-l văd. El tot încerca să mă calmeze, să-mi zică că a dispărut pentru binele nostru. Pentru el, acele trei săptămâni ar fi fost ca două zile. Dar eu eram ferm încrezută în sine, că nu vreau să îl mai văd din acel moment.”

După despărțire, Ana a rămas acasă în sat. Își căuta diferite ocupații, dar oricum nu găsea liniștea. După două luni, a reluat legătura de comunicare cu Anatol.

„Mi-a spus că îi este dor și că regretă pentru tot ce s-a întâmplat. Eu, proastă și naivă, l-am întrebat dacă este gata să se schimbe. Mi-a zis că ar da orice ca să fim din nou împreună. Și am acceptat să merg din nou în sat la el. Pentru prima dată, am hotărât să-mi mint părinții. Le-am spus că mi-am găsit de lucru la Chișinău, că nu pot să mai stau acasă. Ei au zis că dacă simt eu că așa e mai bine, atunci desigur pot pleca să mă angajez. Eu bucuroasă, mi-am strâns a doua zi hainele și am plecat…”

La gară, o aștepta Anatol. A strâns-o în brațe ca și cum nimic rău nu se întâmplase între ei. Timpul trecea, dar părinții ei nu știau că relația continua. Pe neașteptate, Ana a primit un apel telefonic de la mama. Ea a venit la Chișinău ca să o vadă pe Ana. Dar Ana, era în sat la Anatol. În cele din urmă, a mărturisit adevărul.

„Mama s-a supărat, tata nu a vrut să vorbească cu mine. Dar până la urmă au acceptat că sunt cu Anatol. Am locuit la Anatol tot acest timp, am aflat că sunt însărcinată. I-am zis și mamei această noutate. Trebuia să mergem în ospeție la părinții mei, ca într-un moment dat, să ajungem la gară, să ne urcăm în autobuz și să primesc un apel telefonic de la tata. El a aflat de sarcina mea, și m-a întrebat dacă e adevărat, eu i-am confirmat. El s-a supărat și mi-a zis să mă dau jos din autobuz căci nu am ce căuta acasă. M-am întristat foarte tare și m-am întors înapoi.”

În timpul sarcinii, violența a revenit sub o formă brutală și neașteptată. Fratele mijlociu al lui Anatol venise de peste hotare. Împreună cu un vecin, au băut la bar și apoi s-au întors acasă. S-au certat. Fratele lui, spunea că celălalt i-a furat portmoneul.

„A început să-l bată pe Anatol până la sânge. Eu am încercat să intervin. M-am băgat să-l opresc și să-l liniștesc. Fratele lui a început a striga la mine: «Dă-te la o parte, te ucid!» Eu, naivă și speriată, am spus: «Bate! Și nu am crezut că chiar o va face». M-a lovit cu piciorul în burtă. Am simțit o durere ascuțită, am tremurat și m-am speriat. Mi-era frică pentru copil și pentru mine…”

Până în a opta lună de sarcină, nu a mai ținut legătura cu părinții. I-a fost greu, pentru că din nou foarte multe s-au întâmplat, dar o liniștea gândul la părinți și la copilul care urma să vină pe lume.

„Noi căutam nași, ca să pot boteza copilul, deși nu eram cununată. Până la urmă, mama a vorbit cu tata și a acceptat să venim acasă. Pentru el era o rușine că fata lui era nemăritată, dar însărcinată.”

Au venit acasă, au uitat supărările, și după două zile s-au cununat. Au rămas să locuiască în sat la Ana. Tata i-a găsit de lucru lui Anatol. Dar Anatol nu iubea munca. Peste o lună, sarcina ajunsese la termen. Ana a fost dusă la spital, unde a rămas internată zece zile. În tot acest timp, Anatol nu a venit să o viziteze.

„Când am născut, am sunat-o pe mama ca să-i dau vestea. El nu răspundea, probabil dormea. Orele treceau și eu tot așteptam un mesaj, un telefon… dar nimic. A doua zi, mama a venit la spital. Era tristă. Am stat împreună vreo patru ore. M-a ajutat să înțeleg, să am grijă de copil, dar apoi a plecat. Seara, Anatol a sunat doar ca să dea vestea că bunelul meu a decedat, dar nu s-a bucurat pentru nașterea copilului nostru…”

În trei zile, Ana a fost externată. A ajuns acasă, și a trebuit să se descurce singură. „Eram verde la minte, nu știam cum să am grijă de copil. Ea plângea noaptea de foame. Am hrănit-o și a adormit lângă mine. Iar la șapte dimineața, Anatol s-a trezit și mi-a spus: ‘Unde e țâncul acela, care a plâns toată noaptea?’”

Zilele treceau, fetița creștea sănătoasă, iar Ana încerca să fie fericită. Anatol pleca la muncă și apărea doar din când în când. Într-o zi, el și-a dorit colțunași. Ana i-a spus mamei să stea cu copilul, care avea doar trei luni, în timp ce ea mergea să-i facă. Mama, era absorbită de telefon și refuza să stea cu bebelușul. Ana a luat copilul cu ea, încercând să-l îmbrace mai bine și să meargă la gătit. Între ele s-a iscat o ceartă, iar furia mamei a ajuns la tatăl Anei.

„Ne-a dat afară din casă. La început credeam că glumește. Am stat o săptămână la bunica, apoi am plecat la Chișinău la gazdă.”

Vremurile erau grele. Anatol lucra la o spălătorie și aducea prea puțini bani sau nu îi aducea deloc. Ana nu avea ce să mănânce, dar măcar putea să alăpteze copilul. Într-o zi, ea a primit un apel telefonic de la fratele său, care era aflat în Rusia, a sunat și i-a spus că vrea să facă un cadou pentru fetiță.

„M-a întrebat de ce am nevoie. I-am spus că un cărucior ar fi necesar. Au trecut câteva săptămâni, viața la gazdă unde stăteam era grea, condiții nu erau, eram lipsiți de sprijin și siguranță.”

Ana și Anatol au decis să se mute în satul lui. Ceva l-a făcut totuși să se hotărască la acest pas. Dar el era ferm convins că va fi ajutat de rudele lui. Viața în casa lui Anatol, nu era chiar atât de ușoară.

 „Tatăl lui mai consuma, striga prin casă, ferestrele erau sparte. Mama lui era plecată de mulți ani în Israel. Tatăl lui pe săptămână putea să fie treaz doar o zi, și atunci se comporta frumos. În rest, eu eram deja deprinsă, și nu mai atrăgeam atenția la nimic.”

Mai târziu, fratele Anei a venit din Rusia și a participat la sărbătorirea primului anișor al fetiței. El, a adus un cadou de la părinți pentru nepoțică.

„Chiar dacă nu vorbisem aproape un an cu părinții mei, am făcut eu primul pas și i-am sunat să le mulțumesc. M-au întrebat când vin prin ospeție, că abia așteaptă să o vadă pe nepoțica lor. Bunica m-a sunat și ea, spunând că vrea să-și vadă strănepoata… În câteva zile, am hotărât că vreau să plec să o vizitez pe bunica mea. Am ajuns la ea, am mai făcut curat, am gătit… Bunica era deja persoană în vârstă, și multe lucruri nu le mai putea face. Fratele meu știa că eu sunt în sat, și a venit la bunica, mi-a cerut voie să o ia pe fetiță ca să o ducă la părinți. Ei, abia așteptau să o vadă. Nu a spus nimic despre mine, și am înțeles că părinții nu voiau să mă vadă. L-am întrebat cu cine se duc până în deal, și mi-a spus că cu verișorul nostru, cu mașina. Am zis bine.”

Ana a mai stat două-trei zile la bunica. Părinții așa și nu au dorit să se vadă cu ea. Mai apoi, Ana s-a întors înapoi, acasă la Anatol. El încontinuu nu se ținea de casă. Putea să dispară cu zilele, să vină acasă beat și să caute scandaluri, ca de fiecare dată presând-o pe Ana, că totul se întâmplă doar din cauza ei… Din nou, într-o seară, Anatol s-a dus la bar. Ana dormea în casă. S-a trezit când a auzit pași scârțâind prin omăt.

„Credeam că vine el, dar părea că sunt mai mulți pași. Geamurile erau acoperite cu mușama și învelite în pled. Știam că socrul meu era mereu beat și m-am temut și mai tare. Am auzit șoșotind doi bărbați. Erau prietenii lui Anatol. M-am ridicat de lângă sobă și am luat ceainicul electric în mână, ca să am cu ce să mă apăr. Ei credeau că eu dorm. Se șușoteau, râdeau și se apropiau de camera unde eram eu. Unul zice: ‘Hai, suie tu lângă dânsa.’ Eu m-am ridicat și am strigat: ‘Da cine sunteți voi? Ce căutați aici?’ Ei niciun răspuns, s-au culcat la podea și se prefăceau că dorm.”

Ana a luat copilul în brațe și a fugit în camera de alături, a socrului. Mare i-a fost norocul, că socrul nu era beat. Ea a strigat tare, și bărbatul s-a trezit. „Tatăi, la noi în casă au venit doi, nu știu ce vor.”

Socrul a sărit din pat, a înșfăcat un clește și le-a spus: „Băi, ce căutați în casă la mine?” Cei doi nu se așteptau și au fugit, sărind scările.

Dimineața, pe la ora cinci, Ana a auzit din nou ușa și s-a temut că au revenit. „Dar era Anatol, vânăt de frig și înghețat, într-o stare avansată alcoolică, aproape în comă.”

Simțindu-se depășită, Ana și-a sunat părinții. „Tata mi-a zis: ‘Ia-ți copilul și vino.’ Anatol a venit cu noi. În perioada aceea, fratele meu făcea naveta Rusia–Moldova și i-a propus și lui Anatol să meargă. În sat, nu era de lucru, dar noi aveam nevoie de bani, pentru că aveam un copil, care trebuia crescut. Fratele meu, l-a ajutat să facă documentele, și după, ei au plecat.”

Navigând pe Odnoklassniki, Ana a văzut un anunț – se căutau muncitori în Polonia, la carne. Și-a încercat norocul și a plecat. A lăsat fetița cu părinții ei. Banii erau buni, muncă era multă, dar nu s-a speriat niciodată de lucru greu. După trei luni, Ana s-a întors acasă. Fratele și soțul ei au revenit din Rusia. Ascultând experiența ei, au decis să meargă și ei în Polonia.

„Am mers la Chișinău, am deschis vize și am plecat înapoi acolo. Anatol a muncit o lună. A început să-l doară o măsea și s-a întors acasă. Dar era clar, că el nu era pregătit pentru lucru greu, el căuta căi ușoare de unde să îi vină banii, să aibă acces la băutură și disracții cu prietenii. Dar peste hotare, nu ai timp pentru băutură și distracție, acolo trebuie să muncești ca să poți să-ți construiești un viitor cât de cât bun… La Moldova, el s-a mai distrat un pic, după care, au trecut două luni, și el a hotărât să se întoarcă înapoi.”

Ana, nu a fost acasă timp de opt luni. A muncit continuu ca să facă bani. Îi era dor de fiică. Gândurile erau mereu la ea, dar a răbdat. După, a plecat acasă. Era cea mai fericită mămică, căci în sfârșit venise ziua când și-a strâns copilul la piept. Zilele treceau, banii plecau. Anatol mai punea mâna pe bani și mereu era la bar și făcea chefuri. Ana, nu putea sta locului. Îi era gândul că trebuie să plece undeva să lucreze. Își dorea, să dea tot ce e mai bun, copilului său. Avea un cont de Facebook, navigând pe rețea, a descoperit un anunț despre plecarea în Israel.

„Mama soacră era acolo, am contactat-o, dar nu a vrut să mă ajute. Am avut noroc de o altă doamnă, care m-a sprijinit cu bani și documente. Datorită ei, am ajuns în Israel. I-am spus lui Anatol ce plan am, iar el mi-a răspuns sec: „Hai, du-te, că nu ai ce face la Moldova. Bani ne trebuie…” Eu m-am mirat, și… M-aș fi așteptat ca el, ca bărbat, să găsească o soluție, nu să spună să plec.”

Dar, n-a fost să fie. Anatol se comporta foarte urât cu Ana. O batjocorea și îi spunea că e urâtă. Ana nu înțelegea cu ce a greșit în fața lui. Nu înțelegea de ce trebuie să rabde toată această umilință. El era foarte rece cu ea, și se purta foarte distant. Gândul la viitorul fiicei, nu o lăsa. Dar și simțul ei interior că e batjocorită de el, la fel nu o lăsa în pace. Își dorea să lase mâinile jos, să rupă documentele adunate pentru plecarea în Israel. Ziua plecării a venit, și Anatol nici măcar nu și-a luat rămas bun.

„Am ajuns în Israel și nu înțelegeam cum am putut face acești pași. Între timp, el în Moldova continua cu balurile, prietenii și băutura. Am iertat mult, i-am dat șanse și am încercat să-l ajut să vină aici ca să muncim împreună. Dar el nu a avut idee de altceva decât de băutură și prieteni.”

Ana a luat o decizie fermă. „I-am spus să-și ia hainele și să plece de acasă. Mi-a fost greu, aici a început și perioada covidului. El mă suna, mă amenința, spunea că se va schimba și să-i mai dau șanse. I-am răspuns clar – cale de întoarcere nu există.”

Între timp, Ana muncea din greu, zi de zi, fără să comunice cu cineva. Se cunoștea doar cu o fată din Moldova, cu care s-a cunoscut în avion. S-au împrietenit. Acea cunoscută, i-a propus să își caute prieteni, cu care să iasă la cafea. Nu e bine să stea închisă în sine. Ana, nu putea să se hotărască. Dar singurătatea prea mult o presa. Și într-o zi, s-a hotărât să-și facă un cont, pe un site de cunoștințe. În prima oră, i-a scris un bărbat.

 „Mi-a spus să șterg aplicația, că nu mai am nevoie să o folosesc și că vrea să ne întâlnim în realitate. Am zis bine, hai. El, a venit după orele mele de muncă și am ieșit împreună. Am stat pe bancă, lângă curte. Am discutat mult, i-am spus că am o fetiță și am vorbit despre multe lucruri. La un moment dat, mi-a spus că îi plac ochii mei și că își dorește să fiu cu el. Era un bărbat frumos, educat, cult.”

Anatol, iar apărea și dispărea în viața Anei. Deși, își luase hainele demult, el uitase că mai are și un copil. Din când în când, îi scria Anei și o amenința, cerșind bani.

 „I-am scris de câteva ori să meargă la fetița noastră. Ea tot întreba unde e tata, de ce nu vine. El mi-a răspuns că nu are bani și nu poate să meargă. I-am zis că îi trimit eu bani, doar să vadă fata, dar el a ignorat mesajele. Atunci am înțeles totul. Am început și eu să-l ignor.”

Așa a fost ca, în 2021, viața să-i ofere Anei o nouă șansă la iubire. A fost cerută în căsătorie în Israel, iar un an mai târziu, în 2022, și-au unit destinele. Cât au fost pregătirile pentru nuntă, a fost și o perioadă grea… Ana, din nou a trecut printr-o criză, aproape că a și anulat totul.

„Era ca o depresie care revenea. Țin minte că într-o zi eram gata să dau foc la rochie… Viitorul meu soț, a înțeles că am nevoie de timp. Mi-a luat bilet acasă, mi-a spus să plec în Moldova, să-mi văd fiica, părinții, să încerc să mă regăsesc, și să înțeleg ce vreau cu adevărat. Dacă sunt pregătită pentru o viață alături de el… Și eu, am plecat. Le-am făcut o surpriză la ai mei. Nimeni nu știa că vin. După patru ani de zile, era cea mai mare bucurie. M-a întâmpinat fetița cu lacrimi, părinții — cu îmbrățișări…”

Acasă a stat o lună. Era dorită de orice lucru. După, a plecat în Israel. Acolo, a urmat nunta. Sute de invitați, nuntă ca în filme, pe vapor. Un sejur prin câteva țări în câteva zile. S-a simțit cu adevărat ocrotită și iubită.

„Domnul a avut grijă de mine și de liniștea mea. A venit pe lume primul copil, apoi al doilea. Am depășit toate greutățile. Am un soț foarte grijuliu și e un tată destul de bun. El este omul care m-a învățat ce înseamnă echilibrul. De când ne-am căsătorit, nu ne-am certat niciodată. Suntem fericiți, ne gândim la viitor și ne creștem copilașii cu dragoste.”

Ana, are pierderi multe în memorie… Poate pentru că unele răni a vrut să le uite. Le-a îngropat adânc, acolo unde nu mai doare nimic…

„Dar știți ce e cel mai frumos? Că am reușit să mă ridic. Din toate ce mi s-au întâmplat, din toate privirile de milă, am construit o altă viață. Mulți spuneau: Unde o să ajungă și asta? Și uite că am ajuns. Am ajuns acolo unde pot respira liniștită, unde pot zâmbi, unde pot iubi fără frică. Sunt scriitoarea propriei mele vieți. Mi-am rescris istoria, cu durere, dar și cu lumină. Pentru că nu există „nu pot”. Există doar „voi reuși”. Și azi… Trăiesc dovada că uneori, Dumnezeu te rupe, doar ca să te refacă mai puternic.”