De când eram mică, eram ca o oglindă care reflecta oamenii din jurul meu. Observam că alții nu își doreau neapărat adevărul de la mine, ci o versiune schimbată a mea — persoana pe care ei voiau să o vadă.
Comentariile lor, faptul că nu eram „pe placul” tuturor, mă afectau profund. Dar eram doar un copil care căuta validare. Încet, am început să mă gândesc de zece ori înainte să vorbesc, să mă îmbrac altfel înainte să ies, să mă comport diferit — nu pentru mine, ci pentru a evita judecata. De pe la șase ani am început să iau totul prea personal, să transform orice critică într-o rană.
Pentru fiecare persoană aveam o altă versiune a mea: un alt „eu” adaptat. Credeam că toți fac așa. Râdeam când nu înțelegeam gluma, spuneam că sunt de acord chiar și când nu eram, repetam cuvintele altora doar ca să nu fiu respinsă. Trăiam după vocea celorlalți, nu după a mea.
Așa a început să se șteargă încet cine eram cu adevărat…
Ajunsă la adolescență, parcă mă îndepărtam singură de mine. Oamenii începeau să mă întrebe cine sunt, ce îmi place, ce cred. Și nu știam ce să răspund – pentru că fiecare „eu” avea alt răspuns. Mă uitam în oglindă și nu mai vedeam o persoană, ci fragmentele a sute de versiuni create pentru ceilalți.
Nu știam unde se termină ceilalți și unde încep eu. Fiecare decizie era influențată de alții, fiecare pas era o reflecție a dorințelor lor, nu ale mele. Pierdeam bucăți din mine fără să îmi dau seama – opinii, alegeri, curaj.
La un moment dat, am realizat că în oglindă nu mai era doar o imagine pierdută între altele. Era aproape gol.
Și totuși, problema nu s-a oprit acolo. A continuat, ca un obicei din care nu mai știam cum să ies. Mă înecam în „fumul” opiniilor celorlalți. Fiecare interacțiune devenea o presiune: să spun corect, să nu greșesc, să fiu acceptată. Iar când nu reușeam, mă retrăgeam și mă criticam mai dur decât oricine altcineva.
Am început să caut perfecțiunea ca formă de protecție, dar în realitate era doar frica de a nu fi respinsă din nou.
Când m-am uitat iar în oglindă, era crăpată. Fragmentele ei nu mă mai arătau întreagă, dar tot le strângeam – pentru că fără ele nu mai știam cine sunt. Doar că nici oglinda nu mă mai recunoștea.
Și totuși, într-un moment de liniște, am înțeles ceva simplu, dar greu de acceptat: nu trebuie să fiu toate versiunile create de ceilalți. Nu trebuie să mă potrivesc în toate oglinzile lor.
Pentru prima dată, am început să nu mai caut aprobarea din exterior, ci să ascult ceea ce era în mine, chiar dacă vocea era slabă, neclară sau speriată. N u mai voiam să mă dizolv în opiniile altora, ci să încep, încet, să mă adun la loc.
Poate că oglinda încă are crăpături. Dar acum nu le mai văd ca pe o defecțiune, ci ca pe urmele drumului pe care l-am parcurs. Și, pentru prima dată, nu mai încerc să le ascund.
Pentru că dincolo de toate versiunile create de alții, încep să învăț cine sunt eu. Și de data aceasta, nu mai dispar.
Andreea, adolescentă.
