Întotdeauna — în timpurile socialismului dezvoltat de cândva, când cu o rublă puteai să cumperi șase pâini și un covrig, și în timpurie capitalismului sălbatic de azi, când un leu nu costă nimic, din care cauză acesta va fi scos din uz cât de curând, întrebarea cu privire la salarii a fost considerată de rău ton. Atunci, cândva, se trăia după principiul „După muncă și răsplată” (adică, șefii huzureau, iar proletarii le băteau din palme) și nu era primit să te uiți în portofelul cuiva. Astăzi lucrurile stau mai altfel, iar sărăcia unora și bogăția altora nu mai este un secret, ba dimpotrivă — sunt teme de discuții aprinse și contradictorii.
De altfel, faptul că buzunarele multora au devenit mai transparente se datorează în mare măsură inclusiv perioadelor preelectorale, care ne fac pe mulți dintre noi să simțim cât de mărunți și cât de bicisnici suntem în comparație cu acei care „știu să se învârtească”. Eu, bunăoară, cu salariul pe care îl câștig (nu mi se pare corectă noțiunea de „câștig”, când vorbim de salariu, or câștigul este altceva decât munca) mă simt umilit, când văd cum sunt remunerați acei care trăiesc, cu adevărat, pe altă lume.
Am scris vreo trei ani în urmă despre o bătrânică din Soroca care avea o pensie de 96 de lei (da, doamnă Silvia Radu, există și astfel de răsplată pentru munca depusă!) și care a avut, poate, cea mai frumoasă profesie din lume — profesia de mamă (a crescut șapte copii). M-a mirat puterea acestei bătrâne de a trece peste greutăți fără ajutorul statului (ba din puținul pe care îl are mai face și donații la biserică), dar cel mai mult am rămas frapat de răspunsul la întrebarea: „Ce pensie v-ați dori ca să vă simțiți fericită?”. „Vreo 350 de lei lunar ar fi de-ajuns”, mi-a spun sincer pensionara. Acum aflu că candidata la funcția de primar general al Chișinăului, Silvia Radu, pe când muncea la ”Union Fenosa”, avea un salariu lunar de 430.000 lei (da, miilor de pedagogi și medici care ați muncit și ați crescut astfel de barosani, există și astfel de salarii!), iar guvernatorul Băncii Naționale, Serghei Cioclea, (nu știu dacă) se mulțumește în fiecare lună cu 104.000 lei. Altfel, gurile rele spun că viceguvernatoarea are un salariu și mai mare. Ca să nu mai zic de zecile de terenuri, case, mașini luxoase și apartamente pe care le au bugetarii cu stea în frunte. Credeți că există pe lumea aceasta țări în care să fie atât de mare prăpastia dintre bogați și săraci? Dimpotrivă, știu că președintele unei țări din America Latină trăia într-o casă foarte mică, iar aproape tot salariul îl dona celor săraci și am mai citit că premierul Austriei merge la serviciu cu bicicleta.
…Candidata la funcția de primar general al Chișinăului, Silvia Radu, pe când muncea la ”Union Fenosa”, avea un salariu lunar de 430.000 lei (da, miilor de pedagogi și medici care ați muncit și ați crescut astfel de barosani, există și astfel de salarii!), iar guvernatorul Băncii Naționale, Serghei Cioclea, (nu știu dacă) se mulțumește în fiecare lună cu 104.000 lei.
Acei care văd cu ochi răi Uniunea Europeană și nu doresc ca și RM să facă parte dintr-o lume cu adevărat civilizată nu se obosesc să afirme că numărul celor care doresc integrarea noastră în UE este în continuă descreștere. Dar cum ați vrea să fie această tendință, dacă autoritățile de la Chișinău, în primul rând acei plătiți din banii publici, se complac în rolul de baroni cu salarii exorbitante și cu puteri nelimitate? Cine din ei este gata să schimbe pasărea din mână, adică liniștea și stabilitatea de acum, pe cioara de pe gard, adică pe regulile stricte după care se conduce UE? De ce ar mai avea nevoie acești răsfățați ai sorții, dacă au tot ce le trebuie — bani până în barbă și un electorat care le ascultă cu gura căscată minciunile și promisiunile deșarte? Și de ce nu și-ar dori să ne bage ca pe niște proști în Uniunea Vamală, alături de matușca Rusie, în care la putere sunt oligarhii și boierii și în care se trăiește după principiul — „la colhoz, pe dealul mare, cine fură acela are!”? Apropo, economiștii ruși au calculat că fiecare familie din două persoane ar trebui să primească anual din partea statului câte 140.000 de dolari (!!!), proveniți din exploatarea bogățiilor țării. În realitate însă avem câteva sute de oligarhi și câteva zeci de milioane de săraci lipiți pământului…
În fine, să nu creadă cineva că sunt părtașul principiului revoluției socialiste — de a lua de la cei bogați și a da celor săraci, fiindcă suntem, slavă Domnului, în mileniul trei. Cu atât mai puțin mă interesează câți bani sunt în portofelul cuiva — să o facă instituțiile respective, dacă este cazul, dar mereu m-a interesat răspunsul la întrebarea: ”Cum oare dorm acei care au salarii de sute de mii de lei și oare nu le stă nici un nod în gât când știu că cineva are o pensie sau un salariu de mii de ori mai mic?”. Și, la urma urmei, cât trebuie să mai câștige (în acest caz anume să „câștige”, fiindcă nu cred că poți munci acești bani) barosanii pentru a răspunde, aidoma bătrânei cu o pensie de 96 de lei, că sunt și ei fericiți și că nu mai vreau să mozolească ochii oamenilor.
