Cine îl poate opri pe Dodon?

Înainte de a “vocifera” varianta mea de răspuns la această întrebare, vreau să medităm împreună asupra unor circumstanţe care ne-ar putea ajuta să ne orientăm cât de cât în jungla politicii moldoveneşti…

Or, înainte de alegerile prezidenţiale din toamna anului 2016, mai multă lume implicată sau interesată de fenomenul politic mototolea ideea cum că îndată după alegeri pe arenă ar putea apărea un puternic partid de sorginte social-democrată, format din PSRM şi PDM. Acest scenariu absurd pentru unii şi foarte probabil pentru alţii părea să prindă contur înainte de turul doi al scrutinului, când conducerea de vârf a PDM a declarat că susţine candidatura Maiei Sandu, dar în teritorii şi, îndeosebi, la posturile TV subordonate acestei formaţiuni se chema deschis la votarea lui Igor Dodon, se tirajau minciunile despre orientarea sexuală a unuia dintre candidaţi sau despre miile de refugiaţi care trebuiau să invadeze satele şi oraşele noastre. Până la urmă însă, “surpriza” nu s-a produs şi, până una-alta, fiecare continuă să meargă pe drumul său.

Zic “până una-alta”, fiindcă neclare sunt cărările pe care pot să meargă politicienii noștri, mai ales atunci când vine vorba nu de interesele cetăţenilor, dar despre propriile interese şi ambiţii, principii şi valori. Cel puţin, pe de-o parte, începutul mandatului preşedintelui ales de 30 la sută din populaţie este de-a dreptul dezastruos, iar pe de altă parte, “replica” celor de la guvernare este destul de palidă, ca să nu zic inexistentă. Bineînţeles, mai zice câte ceva premierul Pavel Filip, dar numai atunci când Dodon îşi permite să “lezeze” onoarea cabinetului şi de aceea se creează impresia că şi acei care slujesc această republică parlamentară se tem să nu-l “trâfnească” cumva pe socialistul dezlănţuit nevoie mare. Mai arată din pumni Mihai Ghimpu, dar nu din interes național, dar supărat că Dodon nu doreşte să-l numească pe Valeriu Munteanu ministru al Apărării. Ceilalţi, începând cu verzii şi terminând cu roşii, nu dau semne clare de viaţă (limitându-se la unele declaraţii sterile), au luat apă în gură şi dau senzaţia că se complac în rolul de spectatori ai acestui spectacol al absurdului — chipurile, să vedem ce se întâmplă mai departe şi numai după aia “vom lua atitudine”.

Tare îmi este frica că această situaţie va perpetua şi că “regizorii” din umbră îşi vor atinge scopurile hâde, adică ne vor dispersa şi mai tare în două tabere distincte: pro-est şi pro-vest, pentru ca la alegerile parlamentare din anul 2018 să culeagă roadele şi să facă joncţiunea despre care vorbeam mai sus. Adică, unii vor promova cu o neruşinare şi mai mare apropierea Republicii Moldova de efemera Uniune Asiatică, vor face sluj în faţa Kremlinului, vor atenta şi mai departe la valorile naţionale şi ne vor certa în continuare cu toată lumea, fiindcă aşa le este feleşagul şi acesta este ordinal primit “de sus”, iar alţii vor face figuraţie, vor imita marea dragoste faţă de valorile europene, vor continua să pape în continuare banii Uniunii Europene şi vor plânge de câte ori va fi nevoie pe umerii Bruxellesului şi Washingtonului, fiindcă la fel aşa le-ar fi feleşagul — să arunce praf în ochi, să spună minciuni şi să le tirajeze în cel mai cinic mod, să dezbine şi mai tare oamenii, să creeze partide-fantomă şi să cumpere tot ce se vinde, dar şi să îndeplinească aceleaşi ordine primite “de sus”. La momentul oportun, care se prefigurează a fi următoarele alegeri parlamentare, ordinare sau anticipate, ştiind dorinţa moldovenilor de a se asemăna lui Toma Necredinciosul, ni se va spune că nu este cazul să dăm voturile pentru partidele “fără şanse” şi că unica noastră scăpare este să avem încredere în doar cele două partide mari, cu şanse. După aceasta ar urma şi potopul, adică crearea unui partid social-democrat, care ne va pune capacul.

Mi-aş dori ca scenariul de mai sus să nu fie realist, ci doar o reflecţie a unei “minţi bolnave”. Până una-alta însă, nu prea văd motive de optimism, dar “viaţa care bate filmul” le va pune pe toate în ordinea cuvenită. De altfel, Igor Dodon îşi continua marşul distrugător aproape nestingherit, dă de înţeles că nu are de gând să schimbe “hârburile” pe “oale sparte”, că nu doreşte să fie preşedintele tuturor, că cei de-acasă nu l-au învăţat că trebuie să trăieşti bine cu vecinii şi că această lume a început şi se termină cu Ion Ceban şi Iurie Roşca, Zinaida Greceanâi şi Vasile Bolea, Vadim Bătrâncea şi Bogdan Ţârdea. Unicul om despre care Dodon vorbeşte cu jumătate de gură şi, probabil, căruia îi păstrează respectul este Vlad Plahotniuc. De aici şi răspunsul la întrebarea din titlu — în circumstanţele create, liderul democrat este unicul care poate să-l coboare cu picioarele pe pământ şi să-i explice că doar o faptă bună în 30 de zile — intenţia de a introduce în programa şcolară studierea şahului — este prea puţin pentru un preşedinte.

P.S. Refuzul de a declara Zi de doliu în legătură cu moartea maestrului Ion Ungureanu spune totul despre Dodon — acesta se teme nu dor de unioniştii vii, dar şi de cei morţi. Semn rău, de altfel.