Colaborare transfrontalieră: OBSERVATORUL DE NORD-OPINIA
Stabilit de câțiva ani departe de meleagurile dragi ale Buzăului, din motive cât se poate de obiective, sufletul și gândurile mele tot către aceste locuri se îndreaptă. De aceea urmăresc, prin intermediul Internetului, diverse emisiuni ale mass-media buzoiene, mai ales audio, și caut să fiu în permanență la curent cu ceea ce se întâmplă acolo. La rândul meu doresc să le fiu util conjudețenilor mei, oferindu-le în continuare informații despre locurile unde am trăit peste șapte decenii, și despre care am avut posibilitatea să aflu din documentele oficiale din Arhivele Naționale, unde mi-am început activitatea de istoric. Cu acest articol, doresc să completez informațiile despre un produs cunoscut și apreciat – Covrigii de Buzău.
Pentru a înțelege de ce acestui produs i se atribuie o apartenență legată de orașul și județul Buzău, este necesar să plecăm mai întâi de la etimologie. „Kovrig” este de origine bulgară și derivă de la forma sa de inel (încă un argument că la Buzău s-au stabilit bulgari, nu sârbi). Dar se mai produceau și alții, dintr-o cocă mai moale și turtiți, numiți de turci „simiti”, cu același nume și astăzi în Turcia, de unde și denumirea celui care-i producea, „simigiu” (simitîi), iar a atelierului și prăvăliei de desfacere, „simigerie”.
Constituit la cotul Carpaților de Curbură, la o încrucișare de drumuri străvechi, Buzăul a luat ființă pe malul apei de la care și-a luat numele, într-un spațiu în care agricultura, meșteșugurile și comerțul se practicau concomitent. Așezarea, ca și în cazul altor târguri, a fost bine aleasă sub raportul condițiilor de viețuire: loc arabil, pășune, proximitatea pădurilor și în perimetrul unui mare număr de sate atestate documentar în secolele XIV-XVI, dar mai ales posibilitatea comunicațiilor cu zonele înconjurătoare. Trebuie avut în vedere că era în apropierea unui vad ușor de trecut în condițiile din acea vreme, acolo unde apa se întretăia cu drumul. Așezat pe o câmpie fertilă, aproape de limita dintre dealul acoperit de vii și șesul agricol, având de jur împrejur păduri întinse între care se detașa cea cunoscută și astăzi sub denumirea de Crâng, rămășiță a codrilor de odinioară, beneficiind de traficul care ducea mărfurile orașelor dunărene în Transilvania și aducea în schimb produse manufacturate, cunoscute ca articole de brașovenie și lipscănie (Lipsca – Leipzig, de unde negustori lipscani și strada Lipscani din București), Buzăul a beneficiat de însemnate posibilități de dezvoltare.
Așezarea sa la întretăierea drumurilor comerciale dintre Moldova, regiunile centrale și apusene ale Țării Românești și porturile de la Dunăre – Brăila și Galați – pe malul râului Buzău, într-un loc în care locuitorii se ocupau cu agricultura, morăritul, meșteșugurile și comerțul, constituie un indiciu al vechimii și dezvoltării sale. Circulația mărfurilor este confirmată și de privilegiul din 28 iunie 1358, al regelui Ludovic I al Ungariei, în beneficiul negustorilor brașoveni, recomandându-se, ca zonă de acces spre Dunăre, teritoriul dintre râurile Ialomița și Buzău.
Un document datat 23 august 1625 menționează mai mulți meșteri morari, morăritul (mori și roți de moară) fiind una dintre activitățile economice aducătoare de venituri însemnate, aceste instalații fiind consemnate pentru prima dată într-un document din 8 septembrie 1525, emis în cancelaria domnitorului Radu de la Afumați, care a dăruit Episcopiei trei mori aflate pe iazul morilor. Până în 1603, pe cei aproape 10 kilometri, cât măsura iazul, sunt menționate 13 mori, deși este posibil ca numărul acestora să fi depășit 15. Proprietarii erau Episcopia, mănăstirile Banu și Sozopolea, cât și câțiva boieri. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor, funcționau 18 mori, un raport din 5 octombrie 1817 menționând 41 roate de moară pe 18 vaduri, majoritatea proprietatea Episcopiei.
Reduse ca număr și varietate, meșteșugurile practicate în județul Buzău în secolele XVII-XVIII țineau mai mult de agricultură și de nevoile casnice, doar o parte din produse fiind destinate comercializării în piețe, târguri și iarmaroace. În renumitele și străvechile târguri ale Drăgăicii (12–24 iunie) și Văii Teancului (sâmbăta și duminica, de la 15 septembrie la 15 noiembrie) unde, alături de negustorii și meșteșugarii autohtoni, veneau și negustori de la Brașov, Silistra etc., avea loc an de an un intens schimb de produse. Târg păstoresc pe Penteleu, având ca specific vânzarea lânii, Drăgaica (cuvânt de origine bulgară, dragaika) își mută locul lângă Buzău, fiind menționat în peri metrul orașului într-un hrisov al lui Alexandru Ipsilanti, din 26 august 1778. Pornind de la aceste realități înțelegem de ce era nevoie de un produs ușor și rapid de realizat și de consumat, fără ca negustorii sau cumpărătorii să-și întrerupă activitatea.
La Buzău și la Gura Nișcov, simigiii au amenajat cuptoarele unde produceau, pentru cei grăbiți (ca și astăzi de altfel), COVRIGII, ce vor deveni, mai ales pentru Buzău, un fel de simbol, datorită numărului mare de producători fiind astfel asimilat, cum am mai menționat, cu zona Buzăului. Credem că este vorba de numărul mare de produse realizate aici, după 1990 apărând în toate zonele orașului – ca și în cazul farmaciilor și birturilor – cuptoare unde se produc „renumiții covrigi de Buzău”. Este nevoie doar de făină, drojdie și sare, dar înainte de 1990, pentru „protocol” se mai foloseau lapte și praf de vanilie, produsul făcând deliciul reprezentanților presei și nu numai, după reuniunile oficiale(!). Și dacă ne referim la mențiuni documentare cer – te, în mercurialul din 1860 cu prețurile de vânzare „producte” se stabilea că o oca covrigi și simigi (covrigi subțiri) se vindea cu 44 bani.
Iată și alte câteva referiri despre producerea covrigilor la Buzău: în 1915, avea o simigerie Caliope Ștefănescu; în 1919, Mitru Vasiliu se judeca cu Tănase Serafimovici pentru prăvălia de simigerie din strada Târgului, colț cu strada Smârdan (unde și acum este o patiserie). |n 1936 funcționau covrigăriile: Nae Iordache, strada Unirii nr. 195, Teodor Iliescu, Naum Naumovici, Trandafir Mocanu și Clara Lehlingher; în 1938, se elaborează Regulamentul pentru controlul fabricației și vânzării pâinii și articolelor de simigerie. În noiembrie 1961 s-a înființat Întreprinderea Economică Buzău, cu sediul în strada Filimon Sârbu (Unirii) nr. 33, din februarie 1952 devenind întreprinderea Economică Orășenească. În noiembrie 1952 s-a comasat cu întreprinderea Economică Raională, devenind întreprinderea „Flacăra”, între anii 1952- 1955 a preluat sau a înființat o patiserie în centrul orașului și două unități de covrigărie (Buzău și Sătuc). De la 1 iunie 1956 devine întreprindere interraională, între anii 1956-1960 realizând o serie de produse printre care și covrigi, pateuri, cornuri. La ședința din 20 februarie 1959 s-a analizat raportul privind activitatea Cooperativei „Steaua Roșie”, Alimentare și Diverse, strada Independenței nr. 4, cu diverse laboratoare, cât și patru de simigerie în oraș și alte patru la Beceni, Brădeanu, Pătârlagele și Pogoanele.
Acum, în țară, se produc peste tot covrigi, diferența fiind forma, mărimea, ingredientele de la suprafață: macul, susanul, sarea și, bineînțeles, prețul. În concluzie, se poate vorbi de un brand în acest caz, chiar dacă este vorba de un produs „importat”, dar care a căpătat o anume notorietate în zona noastră.
Valeriu NICOLESCU, ziarul OPINIA, Buzău
