Atunci când cei tineri sunt în dilemă pe care cale să o apuce sau cum să procedeze când nu prea au soluții, o povață de la cei mai cu experiență nu strică. Iar printre acei cu un stagiu de viață de invidiat sunt și sorocenii Sofia și Gheorghe Belencu, care aproape toată viața au trăit în comuna Dărcăuți. Ultimii ani aceștia locuiesc în satul Târnova, raionul Dondușeni, la unul dintre feciori, dar nu uită de unde se trag și se mândresc că sunt soroceni.
Gheorghe Belencu s-a născut în anul 1934 în satul Cotova din județul Soroca, în familia Mariei și a lui Pavel Belencu. La trei ani a rămas fără tată, care era notar la primărie, iar în clasa a doua tot o boală i-a răpit și mama. Așa că a fost luat și crescut de buneii Leon și Catinca din Dărcăuți. „Bunelul Leon m-a luat la Dărcăuți și m-a dat la școală în clasa a doua. Profesoare erau doamnele Victoria și Lucia, iar director locotenentul Țurcașu, veniți de peste Prut. Dar în 1944 când am venit la școală, ușile erau deschise, intelectualii se refugiaseră în România. În sat era un învățător Vrânceanu, și el ne-a grămădit și învățam deja în grafia chirilică. Toți, inclusiv și elevii mai mari, au fost aduși în clasa noastră. Pentru noi era bine la români, învățam cum se cade în limba noastră și starea materială era mai bună. Oamenii lucrau, aveau pământ și tot ce trebuie în gospodărie”, povestește moș Gheorghe. A devenit și el felcer ca mama sa, activând în medicină 35 de ani. Soția Sofia a văzut lumina zilei în 1936, născându-se în familia Eudochiei și a lui Ștefan Iațco din Mălcăuți. A activat și ea la punctul medical, unde a și făcut cunoștință cu viitorul soț. Copilăria i-a fost marcată de anii războiului și vremurile grele ce au urmat. „Am lucrat tare mult chiar de mică, aram pământurile cu vaca. Țin minte foametea, dar aveam noroc de tata că a păstrat vaca și noi aveam ce mânca. Dar au fost și cazuri tragice. Și deportări au fost, la noi în sat la Mălcăuți nu țin minte să fi ridicat pe cineva, dar în Dărcăuți au avut loc așa cazuri. Atunci au fost ridicați oamenii muncitori”. „Gospodarii satului și intelectualitatea, învățătorii și preoții, adaugă soțul. A fost un lucru făcut de Stalin”.
Gheorghe Belencu: „Generația tânără ar trebui să-și schimbe purtarea, noi suntem ca o pildă pentru ei. Am vrea să ne urmeze sfaturile și obiceiurile. Să nu fie leneși, dar să muncească. Unii nu vor nici să învețe cum se cade.”
Nunta au serbat-o în toamna anului 1957, după ce mirele s-a întors de la armată. „Am trăit trei luni, apoi el a fost luat la armată, își amintește soția. Eu am rămas și am lucrat sanitarcă. L-am așteptat doi ani și jumătate până a venit și am făcut nuntă. Am adus muzicanți de la Rediul Mare. Atunci nu se făceau nunți bogate ca acum, nici vorbă de restaurante, acasă tata ne-a făcut cort. Părinții au tăiat porcul și toată mâncarea era de casă”. Au muncit mult toată viața ca să crească cei trei copii, iar vreo 22 de ani “la tutun” au fost foarte grei pentru doamna Sofia. Nici domnul Gheorghe nu era străin de muncă, dar a găsit mereu timp să citească. Chiar și în prezent nu se desparte de cărți și ziare. „La sat nu prea se citește, ce-i drept e drept, oftează bărbatul. Doar intelectualii o mai fac”.
Când vorbim despre neam și limbă, bătrânul devine mai activ, iar soția Sofica, cum o dezmiardă el, nici nu vrea să audă de argumentele lui. „Noi suntem de naționalitate română, nu suntem nicidecum cu rușii sau cu slavii, îmi lămurește Gheorghe Belencu. Suntem vecini cu ucrainenii, dar ne tragem de la Decebal, Traian și Burebista. Da, suntem moldoveni, căci locuim în Moldova, dar nația noastră este românească. Noi nu vorbim ca rușii, dar ca românii. Unii argumentează că, uite, românii zic varză, dar noi curechi, ei castraveți, noi pepeni. Da, așa se vorbește la noi, însă limba s-a perfecționat și civilizat. Țin minte profesoara de la școală care a venit de peste Prut, era de-o dragoste să o ascultăm și să ne învățăm de la ea cum să ne exprimăm. Sunt pentru Unirea cu România, eu vreau să mă duc și în România…”. „Cu cine Unirea, cu România?, intervine soția în discuție. Nu, eu vreau singuri să trăim. Moldova singură și românii singuri, să trăim bine și să ne împăcăm, dar întorlocare nu ne trebuie nici cu o țară”. „Unirea trebuie făcută, atunci o să ne fie mai bine”, continuă bărbatul. „România este mai mare de 3-4 ori decât noi și nu o să încapă aici în Moldova”, nu se lasă femeia. „Eu vreau să ne unim anul acesta, dar soția nu vrea fiindcă a învățat la ruși”, zice apăsat domnul Gheorghe. „Eu nu vreau nici cu rușii să ne unim, dar să trăim bine cu toate țările, să nu fie război și să trăim în pace, nu se lasă convinsă doamna Sofia. Las’ că românii vin în Moldova și se vâră cu de-a sila la noi. Știu că și tare mulți din Moldova se duc în România și învață, acolo le-au pus o mie de lei mai mult bursa și ei se duc săracii. Dar nu vreau să ne conducă altul la noi în casă”. „Acum Republica Moldova o conduce Plahotniuc și cu Dodon”, spune bărbatul. „Taci tiho”, îl sfătuie în șoaptă soția. Dar moș Gheorghe nu renunță la opiniile sale. „Conducerea este proastă și nu-i dreaptă, nu este îndreptată spre bunăstarea materială a oamenilor muncii. Candu vrea să facă Arena Chișinău și să dea vreo două sute de milioane de lei pentru ea. Dar de ce să facă lucrul acesta, nu-i vorba că ideea nu este frumoasă, dar să o facă atunci când țara este îndestulată, mai bine pensionarilor să le mărească pensiile de banii aceia. Partidul Democrat conduce Moldova cu Dodon, care se trage mai mult la Moscova, la Putin. Dar asta este o conducere rea. Lumea s-a gândit că această conducere va fi cu poporul, dar ei merg altfel. Mai ales Dodon, el nici nu merită să fie prezident măcar o zi”, susține acesta. „Hai nu mai vorbi, de ce nu merită, ce el e rău om? Eu parcă înțeleg că el e cu norodul nostru”, apără femeia președintele.
Sofia Belencu: „Bine ar fi ca tinerii să nu întoarcă cuvântul și să nu vorbească ce nu trebuie. De dorit ar fi să mai citească.”
Schimbăm tema și vorbim de sărbătorile din august care se apropie și despre importanța lor pentru cetățenii Republicii Moldova. „Sărbătorile din august sunt foarte însemnate pentru noi, iar cea mai însemnată este Ziua Independenței. Atunci s-a născut țara noastră, suverană și independentă. Și limba noastră este o sărbătoare sfântă, pentru că am revenit la limba română cu grafie latină, așa cum era din strămoși”, îmi zice bărbatul. Aducem vorba și despre satele din Câmpia Sorocii, și, desigur, nu trecem cu vederea Dărcăuțiul și Mălcăuțiul. „Mălcăuțiul era cândva cu mai mulți oameni, dar acum mulți s-au dus, dacă au rămas vreo 50 de case, spune nostalgică femeia. Mergem acolo de Paștele Blajinilor, dar în acest an nu am fost. Acolo sunt înmormântați părinții”.
Mi-am luat rămas bun de la ei, admirându-le bogăția — o mână de nepoți și strănepoți în care au altoit tot ce au avut mai bun. Iar la plecare îmi tot stăruia în minte zicala “Cine nu are bătrâni să și-i cumpere”, vorbă înțeleaptă care nu și-a pierdut rostul nici în epoca tehnologiilor informaționale…
