Vitalie Damașcan (24 de ani, atacant FC Voluntari) povestește pentru GSP.ro perioada petrecută la Torino în Italia, sub comanda lui Walter Mazzarri, și despre începutul războiului din Ucraina, când s-a temut pentru siguranța familiei.
El a reușit să termine o facultate și are în plan ca la încheierea carierei de jucător să-și deschidă o afacere și să se folosească de cunoștințele din perioada facultății.
– Salut, Vitalie! Povestește-ne cum a fost copilăria ta în Republica Moldova.
– Salut! Mă bucur că am avut o copilărie frumoasă, fără tablete și gadgeturile pe care le au acum copiii. Am încercat toate sporturile, de la judo, la tenis, am făcut și karate.
– Aveai timp să îmbini școala cu sportul?
– Desigur ! Mi-am dat silința și la școală, până în clasa a VIII-a și a IX-a am fost premiant. Apoi, fotbalul a devenit o prioritate pentru mine. Chiar și așa, am terminat bine școala, am luat și BAC-ul, iar anul trecut am terminat și Universitatea de Studii Europene din Moldova, pe domeniul Business și Administrare.
– Ce te-a tentat să alegi acest domeniu? Ai în plan vreo afacere?
– M-am consultat cu mai multe persoane apropiate și m-au sfătuit să merg pe acest drum. În general, viața este imprevizibilă și nu știi pe unde te poartă. Deocamdată sunt axat pe fotbal, dar nu se știe niciodată când o să mă aăuc de o investiție. Fiind acum doar cu fotbalul, n-am nicio idee de business în viitorul apropiat.
– Cum ai început fotbalul?
– Am mers prima dată cu tata la fotbal, pentru a-l duce pe fratele meu. Aveam undeva la 5 ani și nu era nicio secție pentru mine. M-a atras ceva la joc și după antrenament i-am spus tatei să facă cumva să fac și eu fotbal. Antrenorul fiind o cunoștință a familiei, m-a luat și pe mine în formație și de atunci am început să joc cu băieți cu vreo 4-5 ani mai mari decât mine.
– Pe atunci aveai vreo echipă favorită?
– Fiind născut în Soroca, un oraș destul de mic, nu prea știam nimic de echipele de fotbal, îmi plăcea doar să joc. Abia la 12, când am plecat la Zimbru Chișinău, am realizat cum stă treaba.
– De la Zimbru ai făcut pasul la Sheriff. Cum a fost relația ta cu Victor Gușan, patronul echipei din Tiraspol?
– Jucătorii români spun că era un personaj desprins din mafie. Am auzit și eu povești. Eu l-am văzut doar o singură dată în viață.
– Ți s-a părut ciudată interacțiunea cu el?
– Sincer mi-e foarte greu să ți-l descriu. Când ne băteam la titlu și am pierdut un joc important, a venit în vestiar și ne-a motivat într-o formă mai dură, cu ceva ceartă. Doar atât. Cel puțin cât am fost eu la Sheriff, s-a comportat normal. Nici saci sau baloți cu bani nu erau, așa cum se tot aude.
– Cum ai descrie experiența de la Torino?
– Una destul de grea, ținând cont că plecat pentru prima dată din țară. Totuși, am devenit mai matur și cu siguranță am progresat alături de niște jucători foarte buni.
– În ce sens grea?
– Uite, diferența de nivel între Republica Moldova și Italia era de la cer la pământ! Mi-a trebuit mulot timp să reușesc să mă pot acomoda cu limba, efortul fizic și cultura.
– Ți s-a întâmplat să fi discriminat?
– Deloc. În schimb, cum am intrat în vestiar mi-am dat seama că nu știe nimeni limba engleză. De la administrator până la antrenor mi-au dat de înțeles că trebuie să învăț limba italiană și că n-am vreo altă variantă. M-au ajutat cu un profesor, din acest punct de vedere au fost foarte înțelegători.
– Ți-a fost greu să te integrezi într-un vestiar cu nume precum Zaza, Sirigu sau Bremer?
– Toată lumea se purta frumos cu mine. Din acel colectiv, cel mai aproape am stat de Sașa Lukic, iar cu Daniele Baselli mergeam tot timpul la antrenament. Am prins episoade frumoase la Torino, ținând cont că am fost mai mereu în lotul primei echipe. După o victorie cu AC Milan, țin minte că a fost o nebunie, atât pe teren, cât și în vestiar.
– Cine era cel mai glumeț din acel vestiar?
– Alex Berenguer, Simone Zaza, și Antonio Rosati erau cu glumele la Torino. Când aveai vreun antrenament mai nereușit sau te aflai într-o dispoziție mai puțin bună, Rosati avea obiceiul să-ți lase pe fotoliul din vestiar diferite desene, sau stickere cu „loser” sau alte lucruri de genul.
Mazzarri era o persoană mai agitată, un personaj „old school”. Totuși, era un antrenor foarte bun, drept dovadă am terminat pe 6, iar băieții jucau foarte bine. Discuta mult cu tinerii și ne spunea să avem răbdare și să ne luăm model colegii mai mari. Totuși, nu voia să schimbe lotul și să dea tinerilor mai multă încredere
Vitalie Damașcan, atacant FC Voluntari
– Există vreo explicație pentru care jucătorii din România și din Moldova nu reușesc să se impună la cluburile puternice?
– Nu știu să-ți răspund direct. Lucrurile diferă de la caz la caz. Aveți și voi în România jucători care luptă să se afirme în Serie B, care au făcut un an bun. Cei care nu se afirmă se lovesc de cultură și efort, iar aici depinde doar de tine. Când pleci în străinătate nu-ți garantează nimeni nimic.
– În cazul tău ce n-a mers?
– Când am ajuns eu în Italia, eram destul de nerăbdător fiind tânăr și obișnuit cu postul de titular la Sheriff. Îmi spuneau mereu să am răbdare, să mai stau un an și să nu plec împrumut. Cei de la Torino îmi explicau că trebuie să am un an în care să mă adaptez și să învăț. Eu n-am avut deloc răbdare și am plecat la Fortuna Sittard. Aici se face diferența, pentru că plecăm cu multe așteptări, iar lucrurile nu se întâmplă așa cum vrem noi. Cel mai ușor este să lași mâinile în jos și să pleci.
– Ți s-a întâmplat să ai vreo criză de anxietate, lovindu-te diferențe majore?
– Să știi că am picat într-o oarecare anxietate. Fiind tânăr și neexperimentat, învățat să joc tot timpul, îmi puneam tot felul de întrebări. Căutam problema la mine și mă complicam cu tot felul de gânduri. Important, în astfel de cazuri, este să rămâi lucid, să te antrenezi și sp rămâi același om.
– Și România, și Republica Moldova se află în apropierea Ucrainei. Ce-ai simțit la debutul acelei tragedii?
– Soroca e la granița Nistrului cu Ucraina. Țin minte că mama s-a trezit în prima zi și auzea tot ce se întâmpla. La rândul meu eram foarte îngrijorat de ceea ce se întâmpla, în special pentru părinții mei, pe care am vrut să-i aduc în România.
– Pentru tine cum fost?
– În prima săptămână, am înnebunit. Eram 24 din 24 cu mâna pe telefon, la știri. Lucrul de care mă mândresc este că țara mea, care este mică și nu foarte bogată, are o inimă mare și i-a primit pe toți refugiații. Știu că cei din conducerea statului le-au găsit adăpost și hrană.
– Mai este agitație în Moldova?
-Acum lucrurile sunt liniștite, dar ceea ce se întâmplă este o catastrofă! În 2023 n-ar trebui să fie războaie. Îmi pare rău pentru ambele țări, fiindcă n-are de câștigat nimeni. Sună trist, dar ne-am obișnuit cu situația.
SURSA: gsp.ro
