O veste frumoasă a venit la acest început de primăvară de la „Ursul de Aur”, unul din cele mai importante festivaluri de film din lume, care are loc anual la Berlin. Olga Lucovnicova, născută în orașul Soroca, este laureată în categoria de scurtmetraje la acest Festival Internațional de Film de la Berlin cu filmul „Nanu Tudor”. Profitând de ocazie, i-am adresat câteva întrebări pentru a o cunoaște mai bine pe cea care a trăit primii opt ani din viață la Soroca.
Ce-ți amintești din copilăria în Soroca?
Eu fac parte din generația care s-a născut împreună cu Republica Moldova. Erau timpuri foarte dificile, fără lumină și căldură. Însă nu voi uita niciodată cerul înstelat, care era atât de luminos și încărcat cu astre, încât îmi era frică. De când ne-am mutat cu părinții în capitală, eu n-am mai văzut așa cer ca la Soroca, dar mai am obișnuința să urmăresc stelele când cerul e senin și de fiecare dată îmi amintesc de mine mică, uitându-mă în sus în așteptarea unei stele căzătoare. Țin minte, într-o vară când eram la bunica, în fiecare zi fix la miezul nopții pe cer apărea un obiect ceresc care se mișca lent. Toți vecinii ieșeau afară să-l urmărească, a durat vreo lună, poate mai mult, până acum nu știu ce a fost, poate un satelit, poate un obiect militar. Cel mai neobișnuit lucru din Soroca este apropierea celor două țări: Republica Moldova și Ucraina. Într-o zi, tata m-a întrebat dacă vreau peste hotare, să vizitez o altă țară. Aveam vreo 5 ani, eram atât de entuziasmată de această idee, m-am îmbrăcat în cele mai frumoase haine, am luat gentuța și am plecat. El a luat o barcă, noi am trecut Nistru, am ajuns la mal și tata mi-a spus “Gata, acum ești turist, pregătește pașaportul”. Eu nu l-am crezut. Apoi, un bărbat în uniformă s-a apropiat de noi și tata l-a rugat să-mi explice ce înseamnă vamă. A fost o lecție foarte puternică și valoroasă pentru mine, care încă îmi stă în minte. Pentru mine, unui copil, mi-a fost foarte greu să înțeleg ce fel de separare este aceasta și care este rostul ei.
De unde vine această pasiune pentru film, și mai ales pentru documentar?
Mi-a luat mult timp să vin la filmul documentar și anume la regie. La 17 ani am visat să fiu un mare fotograf, am luat pseudonimul „Ярославна” și am început să realizez visul. Făceam ședințe foto, fotografii comerciale, proiecte personale, dar odată ce am intrat la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, am înțeles că vreau să fiu director de imagine, persoana care transpune intențiile regizorale în limbajul audiovizual. Ador să lucrez cu lumina și imaginea în film. Însă, nu mi-a ieșit să lucrez cu ideile străine. Totodată, am înțeles că o imagine frumoasă fără dramaturgie și mesaj regizoral, este inutilă. Am simțit nevoia să mă reprofilez și să învăț să construiesc istorii cinematografice. De aceea am aplicat la DocNomads, o programă europeană de masterat, care are loc în trei țări în paralel. Primul semestru l-am finisat în Portugalia, al doilea în Ungaria și al treilea în Belgia, de aceea mă aflu acum aici.
Ai filmat sau vrei să filmezi în Soroca, căci avem locuri frumoase și oameni interesanți?
În 2016 am făcut un film documentar „Nu am moarte cu tine nimic”, pe care l-am filmat într-un sat din raionul Soroca. Cu acest film am luat primul loc și premiul pentru cel mai bun film din Moldova la Festivalul Cronograf, locul II la un festival din Croația și a intrat la selecția oficială a festivalurilor din Danemarca, Polonia, Portugalia și Bosnia și Herțegovina.
Cât de complicat îți este să păstrezi obiectivitatea atunci când filmul este despre tine și nu filmat pe un scenariu care îți este străin?
Eu cred că obiectivitatea este o idee utopică. Să fii obiectiv, ar însemna să fii vid, fără trecut și fără experiență, ceea ce este imposibil. În ciuda faptului că oamenii cred că fotografia și cronica documentară sunt obiective, se înșală, deoarece în spatele camerei se află un om care decide ce să filmeze, cum și când. Studiind limbajul audiovizual deja de un deceniu, știu de la prima mână despre puterea și impactul acestor decizii. Cred că anume recunoașterea subiectivităţii în documentar sporeşte francheţea, sinceritatea şi veridicitatea filmului.
Fiindcă s-a scris diferit despre acest film, „Nanu Tudor”, cum l-ai descrie tu?
Filmul este o călătorie poetică în propriul meu trecut, cu toată frumusețea și durerea lui, prin care eu încerc să găsesc răspunsuri la întrebările care m-au chinuit de ani de zile.
Cum poți face artă prin film, și anume documentar nu de ficțiune?
Filmul este un instrument complex, care îți permite să ajungi direct la inima oamenilor. De ce complex? Pentru că include toate cele șase arte: muzica, poezia, teatrul, pictura, sculptura și arhitectura. Este un limbaj foarte complicat, care însă îți oferă o gama largă de mijloace de exprimare. Tocmai datorită faptului că există atât de multe elemente și posibilități în cinematografie, este foarte dificil să le calculăm matematic, de aceea este necesar să oprim logica și să activăm al șaselea sens, deoarece spectatorul trebuie să simtă filmul și nu să-l calculeze. Limita dintre documentar și ficțiune este foarte subțire, chiar la limită. Orice documentar are o doză de ficțiune și orice film de ficțiune are o doză de documentar. Câteodată un documentar poate aveam mai multă ficție decât filmul de ficțiune, și invers. Ambele genuri sunt inspirate din realitate.
Ai în plan să faci o prezentare a filmelor tale la Soroca și apropo te consideri soroceancă, având în vedere că ai plecat de mică de la noi?
Desigur, acolo m-am născut și orașul a jucat un rol important în formarea mea personală. Apropo, nu sunt primul regizor din Soroca care aduce faima Moldovei, am încă mult de lucrat ca s-o ajung pe Kira Muratova. Anul acesta voi începe să lucrez la scenariul primului meu documentar de lung metraj. Acesta va fi primul meu proiect serios, care sper să merite atenția și va fi prezentat și acasă.
