Ora 09:49. O zi obișnuită de iarnă. Doar razele soarelui cu dinți încearcă să alunge frigul pătrunzător. Aerul rece de -1°C se simte mult mai aspru, aproape de -7°C, un ger care te străbate până la oase. Drumul acoperit cu un strat subțire de zăpadă și plin de gropi ne conduce încet către dealurile de după orașul Soroca.
Un indicator cu numele Schinenii Noi ne întâmpină. Alături, un mic gard din nuiele împodobit cu trei ulcioare de ceramică ornamentate în stil tradițional. Imaginea îți aduce instantaneu aminte de bunica și de curtea ei, unde asemenea vase atârnau pe gard ca semn al vremurilor de altădată.
Liniștea satului este copleșitoare. Nu se vede nici țipenie de om, doar lătratul câinilor sparge tăcerea. Cătunul e mic, cu un singur drum central și câteva cărărușe ce se pierd printre cele șase gospodării locuibile.
La intrarea în sat, pe partea stângă, te întâmpină multe case părăsite, multe din ele rase de pe fața pământului și doar ruine. Pe partea dreaptă, alte două case părăsite poartă amprenta timpului. La a treia, o întâlnim pe mătușa Nina, care gospodărește prin ogradă. Casa ei este vopsită în verde cu accente roz pe la ferestre. Un câine negru, cu blana lucioasă ca tăciunele, stă legat și latră necontenit, parcă întărind sentimentul de izolare.
„Nu-i nimic, gata, s-o dus tăți de aici,” începe mătușa Nina. „Ai mei copii, nepoții – unul e la armată, doi peste hotare, iar eu am rămas singură. Am crescut rânduri de pui și am rămas a nimănui”.
Ochii i se luminează pentru o clipă când își amintește de copilărie. S-a născut aici în 1957, în Schinenii Noi, în casa părinților. A crescut aici și a trăit tot aici. Pe-atunci, casele erau pline de copii – câte patru, cinci, chiar șase pe alocuri, povestește femeia. „Erau mulți și satul fremăta de viață. Toți erau uniți. Dacă era ceva de ajutat, sărea tot satul. Era frumos, dar încet-încet, toți s-au împrăștiat. Unii s-au dus prin țară, alții peste hotare”, spune ea, cu un zâmbet trist, privind peste ruinele caselor din fața porții.
Cătunul nu a fost onorat niciodată cu vreo instituție socială. În sat nu există nimic: nici magazin, nici punct medical, nici oficiu poștal, nici grădiniță sau școală, nimic. Cu toate acestea, pentru mătușa Nina, nu era o problemă cei câțiva kilometri până în satul vecin ca să-și cumpere o pâine, să-și ducă copiii la școală sau să treacă pe la Primărie pentru vreo întrebare. Însă astăzi, nu mai are voinicia de altădată. Astăzi are noroc de copii sau de vecina de peste câteva case – Ala, care lucrează la Soroca și o ajută cu majoritatea cumpărăturilor.
„Toate sunt la Schineni, la vreo trei kilometri. Am o podrușcă aici în mahală, ne ducem împreună pe jos. Hai-hai, hai-hai, mai povestim, mai trece timpul cum s-ar spune”.
Salvarea lor, de-atunci, a fost ferma de vaci amplasată chiar în coastele satului, care azi numără doar niște stâlpi din beton sihastrici. „Fermă mare a fost. Am lucrat și doiarcă. Dar nu o mai rămas nimic din ea”, oftează nostalgică pensionara, trăind ultimele clipe de glorie ale sătucului și retrăgându-se în ogradă.
Drumul e acoperit cu un strat subțire de zăpadă, care scârțâie sub pași. Liniștea copleșitoare te însoțește, iar casele abandonate, lăsate să se dărâme, parcă spun povești tăcute despre vremurile de altădată.
Pe partea stângă, o altă căsuță verde, îngrijită, atrage imediat privirile. Curtea e plină de stupi de albine ce sunt în hibernare, iar liniștea a fost curmată de apariția unei doamne zâmbitoare.
Este Ala Todiraș, o femeie caldă și energică, care locuiește alături de câinele său jucăuș, Elza, un papagal răsfățat ce zboară liber prin casă, și un veverițoi. Ala lucrează soră medicală în secția de neurologie a Spitalului Raional Soroca „A. Prisacari,” iar acasă este o gospodină desăvârșită. Am surprins-o în verva pregătirilor de Crăciun pe stil vechi, fierbând carne pentru răcituri, una dintre mâncărurile tradiționale moldovenești.
Femeia povestește că nu se limitează doar la treburile casnice. Ea menține viu spiritul satului. Ulcioarele tradiționale de la intrarea în sat și gardul din nuiele sunt realizate de mâna ei, iar crizantemele plantate în cauciucuri, practic, lângă fiecare pilon din sat sunt tot opera sa. În prezent, își dorește să ridice o răstignire, care să ducă un plus de frumusețe și spiritualitate acestui loc uitat de lume. Așa că s-a apucat activ să adune bani. „E foarte bine să trăiești aici, e o liniște totală, aerul este curat.” afirmă ea cu convingere.
Apicultura este o altă ocupație ce îi aduce bucurie și sens, o tradiție de familie transmisă din generație în generație. „Eu sunt a patra generație cu albinele. De la străbunicul meu, apoi bunicul, tata – toți au avut albine. Acum eu am vreo 60 de stupuri.”.
Decizia de a lăsa orașul pentru sat a fost luată acum șapte ani, când Ala s-a întors la casa părintească. Era proaspătă divorțată și nu a dorit să rămână la cheremul copiilor. Plină de forță, a renovat căsuța bătrânească încet, pas cu pas, transformând-o într-un loc primitor și modern.
„Am construit bucătărie, am adăugat baie cu condiții moderne, apă, boiler, tot ce trebuie. În martie anul trecut am refăcut beciul, iar în octombrie l-am finalizat complet. Am construit și o bucătărie de vară. Încet, le fac pe toate.”.
Schinenii Noi, deși astăzi pare pierdut în tăcerea apusului, a fost cândva o vatră de unde au răsărit oameni mari, așa cum spune cu mândrie Ala. „De aici, din sat, au ieșit ingineri, iar fata inginerului este și ea medic neurolog. Acum îi prin Rusia. Bunelul lui Alexandru Jîzdan, fostul ministru al Afacerilor Interne, a trăit tot aici, în prima casă de partea cealaltă de sat. Îl chema Dumitru Samson. Iar Alexandru alerga pe văile acestea când era copil. Vă spun, de aici au ieșit oameni mari! Am avut și muzicanții noștri”.
Chiar dacă satul este mic și aproape pustiu, oamenii care au rămas sunt uniți și solidari, ne spune Ala, confirmând spusele mătușii Nina: „Noi, ca atare, ne ajutăm unul pe altul. Le cumpăr pâine sau medicamente celorlalți săteni, care mă roagă”.
Câinele Elza îl enervează pe papagal provocându-l la joacă. Acesta, la rândul său, fără prea mare chef, zboară pe marginea patului de unde știe că nu o să-l ajungă, lăsându-l jos, rânjind de ciudă și cu coada balansând într-o parte și alta.
Lângă casa Alei, o cărărușă îngustă, perpendiculară pe drumul central, stă cufundată în tristețe. La capătul ei am dat peste o casă bătrânească, aflată în pragul prăbușirii. Pe același rând cu ea, alte trei loturi de pământ împănate cu buruieni, aduc aminte că au existat și niște gospodării. „Da, pe acest rând, erau patru case, și trăiau patru surori. Acum numai asta a mai rămas”, ne mărturisește Ala.
Totul părea desprins dintr-un film horror – ferestrele ușii erau sparte, perdelele zdrențuite fluturau în bătaia vântului, iar un pahar și o cănuță, uitate demult pe un gard aproape dărâmat, completează peisajul dezolant. Părea că aici, cu mult timp în urmă, se auzeau râsete de copii care alergau prin curte, dar acum locul era învăluit doar de tăcere și amintiri.
Am revenit pe drumul principal, care se termină cu o gospodărie pe stânga și alta pe dreapta. Mirosul de balegă și camerele video de la poartă dau de înțeles că aici viața mai pâlpâie prin ogrăzi.
Ultimul rând de case părăsite, ridicate pe aceeași parte cu gospodăria mătușii Nina, se învecinează cu câmpiile mute și întinse, biciuite de gerul ce te pătrunde până la oase. Printre acestea și gospodăria mătușii Docia, care mișuna prin ogradă.
Mătușa Docia, e o femeie zâmbitoare și primitoare. Are 80 de ani și este a doua cea mai în vârstă locuitoare a satului. O precede bătrâna Vera, care anul acesta împlinește 87 ani. Locuiește alături de doi câini negri: Timur, care stă afară, și Felix, care are locul său atât în curte, cât și în casă. Felix este jucăuș și are un colț special pe o lejancă plină cu jucării.
În casă, spiritul sărbătorilor de iarnă se simte pretutindeni. Pe masa unde mănâncă mătușa stă un brăduț împodobit, iar luminițele de Crăciun luminează încăperea. Lângă cele două paturi și lejancă se află un dulăpior cu o farfurie plină cu mandarine, o sticlă de suc și un radio de unde răsună colinde liniștitoare. Un ursuleț de pluș alb stă alături, dând o notă caldă și veselă încăperii.
Felix, curios, ne mirosea la început, dar s-a liniștit repede și s-a așezat cuminte lângă mătușa Docia. Încăperea, deși modestă, era plină de căldură și spirit de sărbătoare, iar mătușa, cu poveștile și bunătatea ei, ne-a oferit un moment de liniște și reflecție în mijlocul acestui sat aproape pustiu.
La cei 80 de ani ai săi, este o adevărată bucurie să o întâlnești. Cu cercei și un colier de mărgele albe la gât, își întâmpină mereu familia cu brațele deschise. Este mamă a șapte fete și un băiat, o bunică iubitoare și o străbunică modernă, mereu în așteptarea „colindătorilor” – copiii și nepoții care vin la ea pe rând, formând adevărate grupuri de vizitatori.
„Eu am șapte fete și un băiat,” povestește ea zâmbind. „Cinci sunt în Chișinău, două în Bălți și una în Drochia. Iată acum vin cei de la Chișinău, o fată și nepoata. Vin des la mine, dar pe grupe, pentru că sunt mulți. Acum vine o grupă la Crăciun. De Sfântul Vasile altă grupă, apoi de Bobotează altă grupă. Ne adunăm toți împreună doar de ziua mea, pe 12 august”.
Deși timpul și-a lăsat amprenta asupra satului și a oamenilor, ea nu uită momentele care i-au marcat tinerețea. Unul dintre ele este întâlnirea cu soțul său, bărbatul care i-a fost dragoste la prima vedere.
„Cu soțul meu m-am cunoscut la hram, la Bulbocii Noi. Era o duminică, pe la ora patru după-amiază. Muzica răsuna în livada de prasade, iar lumea se grămădea la joc. Acum toți stau în case, cu telefoanele, dar atunci era altfel. Ne-am întâlnit pe cărare, el tocmai ieșise de la sora lui. Când ne-a văzut, a zis în glumă: «Se duc fetele astea mari la hram, dar cu călcâiele nespălate.» M-am rușinat și m-am dus la râpă să-mi spăl picioarele,” își amintește Docia, râzând.
Seara, tânărul s-a apropiat de ea la joc. A invitat-o să danseze, apoi a condus-o acasă și au rămas împreună. „Pe atunci era o regulă: trebuia să fiu acasă înainte de asfințit”.
La un moment dat liniștea este întreruptă de lătratul lui Felix. Câinele, neliniștit, aleargă spre ușă, semn că cineva se apropie. Docia îi deschide ușa, iar Felix fuge afară ca un fulger. Nu trece mult și în prag apar fata cea mai mică și nepoții mătușii Docia.
– Salut, Felix, salut! exclamă una dintre nepoate, râzând. Câinele e în culmea fericirii, sărind când la unul, când la altul, ca să-i miroasă și să îi salute în felul său. Atmosfera devine imediat caldă și veselă.
În acest timp, fiica mătușii Docia intră pe ușă și strigă plină de entuziasm: „Mămica!” Se repede să o îmbrățișeze pe mama ei, iar emoțiile sunt vizibile. Acasă este locul care vindecă, unde grijile dispar, iar totul capătă un alt sens. „Aici, mâncarea e mai gustoasă, somnul e mai dulce, și timpul parcă stă în loc”, spune fiica.
Mătușa Docia privește cu drag scena din fața ei, dar gândurile îi zboară spre vremurile de altădată, când satul era plin de viață. „Autobuzul care ducea copiii la școală nici nu mai trece, căci nici copii nu mai avem. Astăzi, satul e pustiu. Casele sunt goale. Toți au plecat spre oraș sau peste hotare. Satul deam îi mort” spune ea, cu tristețe.
Cu toate acestea, momentele precum cele de astăzi îi oferă mângâiere. Fiecare vizită a copiilor și nepoților îi readuce bucuria și speranța, făcând-o să simtă că, pentru ea, satul trăiește încă în inimile celor care o iubesc.
Am pornit înapoi pe cărărușa îngustă, străjuită de copacii ce-și întind crengile ca niște brațe protectoare. Soarele își filtra razele printre frunze, iar liniștea satului aproape pustiu se lăsa ca o mantie. Simți greutatea unei lumi care apune, dar și frumusețea simplă a poveștilor care supraviețuiesc în amintirea celor ce le duc mai departe. Satul care, deși tăcut, ascunde o comoară de emoții și amintiri.
Silvia Leșan, primarul comunei Schineni, care cuprinde și Schinenii noi, privește cu realism, dar și cu o urmă de speranță spre viitorul localității. „După părerea mea, având în vedere situația actuală, nu știu dacă satul va mai avea continuitate pe termen lung. Totuși, cred că stabilitatea va mai dăinui pentru câțiva ani.”
Cuvintele sale reflectă lupta tăcută a unui loc în care timpul pare să fi încetinit, dar unde speranța încă pâlpâie, purtată de cei care au rămas să ducă mai departe povestea satului.
Valeriu Sainsus, expert demografic, explică ce se va întâmpla cu Republica Moldova dacă emigrarea continuă: „Riscăm să devenim o țară în vid, pentru că trebuie să spunem că depopularea are la bază doi factori. Unul este criza reproducerii, iar al doilea este emigrarea excesivă. În contextul integrării europene, am putea reduce din emigrare, și o bună parte din cei plecați, care sunt mai mult de un milion, ar putea să se reîntoarcă, pentru că 90% dintre toți cei care emigrează din Republica Moldova o fac din motive economice, salarii și venituri. Aceasta ar fi o șansă pentru ca o bună parte din populația țării să se reîntoarcă. Dacă nu se va realiza, riscăm să devenim o țară în vid. În vid, probabil, nu vom fi, dar spațiile goale vor fi tentante pentru populația din statele subdezvoltate din Asia”.
Conform datelor recente ale Biroului Național de Statistică, în raionul Soroca există sate care par să fi intrat în uitare, transformându-se treptat în „fantome”. Dărcăuții Noi numără acum 0 locuitori, Vanțina Mică – doar 2, Schinenii Noi – 10, Valea – 13, iar Livezi – 16.
