Renașterea unei povești: Marina Gologurschi – Trofim Vlas. PRIMA ȘI ULTIMA IUBIRE.

0
132

  Corespondență 1958-1965/1994, (editura Lexon Prim, Chișinău, 2023, volum îngrijit de Mariana Vlas).

  Poveștile sunt doar pentru copii!, mi-ar reproșa unii dintre cei care vor fi citit acest titlul. Ba bine că nu – le-aș răspunde –, cu toții avem nevoie de povești, de povești cu tâlc, care să ne ajute să înțelegem lucrurile și să ne inspire.

Or, acest tâlc a stat în miezul tuturor miturilor inventate de om, fiind o formă de cunoaștere și educație. Sintetizând, povestea „nu doar că ne face oameni, dar povestea ne ajută și să acționăm împreună ca oameni pentru o cauză comună a oamenilor – sau măcar a unor oameni”, zicea, pe bună dreptate,  regretatul antropolog Vintilă Mihăilescu.

O astfel de poveste cu tâlc mi-a fost revelată în momentul în care buna mea prietenă Mariana Vlas, originară din satul Nimereuca (raionul Soroca), a deschis cufărul cu scrisori îngălbenite, care păstrau, între file, mărturisirea unei mari iubiri, cea a părinților ei. Și ce iubire! Una din cele care se întâlnește o dată la 100 de ani!

Trandafirul sălbatic, alias Marina, și Trofim și-au scris de la începutul relației (1958), scrisorile fiind modul lor de comunicare, impus de situație. Dar, ceea ce pentru unii ar fi fost un impediment, pentru ei s-a dovedit a fi, până la urmă, o binecuvântare. Și aceasta pentru că scrisorile au acționat ca un temporizator, dând răgaz celor doi să înțeleagă și să-și asume anumite situații. Pentru că veneau din sate diferite (familia Marinei era din Nimereuca, iar a lui Trofim – din Vertiujeni), întâlnirea a avut loc… la spital, unde Marina era internată pentru o boală incurabilă, distrofie musculară, care a dus-o, în cele din urmă, la imobilizare parțială. Fata era conștientă de situația sa și, oarecum, se resemnase: urma să-și petreacă viața printre cărți și vise, singură, într-un „sanatoriu” (de fapt, un azil pentru persoane cu dezabilități). Băiatul, însă, nebănuind crudul adevăr, a nutrit mereu speranța că lucrurile se vor schimba și iubita lui se va face bine. Pus în fața realității, trăiește un moment de descumpănire și, poate, ezitare, până înțelege că fără Marina viața lui nu are sens. De aici încolo gândul îi este ușor, Trofim asumându-și totul, de dragul iubitei. Să-i fie alături, îngrijind-o cu devotament întreaga viață, să preia toate atribuțiile unei femei într-o gospodărie, să crească un copil… În fiecare dimineață o ajută să-și facă toaleta și să se îmbrace, după care o ia în brațe și o așază în fața mașinii de cusut, unde își va petrece întreaga zi. Dar Marina, care este rolul Marinei? Marina este sufletul familiei, știe să-i încurajeze pe toți, găsind pentru fiecare o vorbă bună. Este o femeie citită, îi place muzica, teatrul. Muncește, iar în Nimereuca i se duce vestea de croitoreasă cu dichis, care lucra cele mai complicate modele, inspirându-se din reviste. Seara, în familie, au tabieturile lor: cântă, joacă șah, citesc sau urmăresc un film la televizor. Lumea materială lasă loc celei spirituale, astfel încât fiica lor, Mariana, trăiește într-un tărâm de poveste pe care mama îl populează cu tot felul de personaje imaginare. Deși este țintuită la pat, mama călătorește imaginar alături de fiică, hrănindu-i imaginația, improvizând tot felul de jocuri. Câți dintre copii au șansa de a crește cu mama alături, zi de zi, oră de oră? Și, câte dintre mămicile, de ieri și de azi, au răgazul, dar și priceperea de a anima prin cuvinte viața unui copil dornic de joacă? Asta se întâmpla în familia lui Trofim și a Marinei Vlas, care își creșteau cu mare drag zgâtia de fată. De ce zgâtie? Pentru că și-a dorit și bicicletă, și pian, și partituri muzicale, și să meargă la vânătoare, și de toate, într-un sat uitat de lume.  Și ei, părinții, i-au făcut toate poftele inimii, fără, însă, a o răsfăța. Zice, și acum, Mariana, ce efect avea asupra ei imaginea tatălui care-și încrunta sprâncenele și-o privea serios: îi lua foc pământul de sub picioare, nu alta!

Amintirile fiicei vin să completeze povestea epistolară a părinților ei, într-un prolog și epilog, pe care vă îndemn să le citiți, înainte de a citi corespondența propriu-zisă. E viziunea copilului de atunci, care nu-și punea întrebări și a adultului de acum, care (încă) caută răspunsuri.

O poveste care merită a fi cunoscută nu doar sub aspectul emoțiilor și al trăirilor pe care le stârnește o poveste de dragoste – iubirile celebre din literatura universală (Tristan și Isolda, Dante și Beatrice, Romeo și Julieta, Tatiana și Oneghin etc.) ne țin captivi de secole –, dar, mai ales, pentru descoperirea acesteia în proximitatea noastră spațială și temporală: cei doi protagoniști sunt oameni ai timpului nostru, pe care i-am avut alături, în carne și oase… Oameni ca toți oamenii, cu bune și mai puțin bune, cu necazurile și bucuriile lor și totuși atât de neobișnuiți prin viața interioară pe care au avut-o și pe care avem norocul s-o cunoaștem și noi grație corespondenței neobosite a celor doi. Întâlnirea lor e similară unei erupții vulcanice, care eliberează efluvii emoționale latente până atunci, proiectate doar în imaginația fiecăruia dintre ei: și el, și ea visau la o dragoste adevărată, în care să se regăsească pe de-a-ntregul. Iar această căutare/așteptare s-a materializat într-un timp al pregătirii pentru ceea ce avea să urmeze, exact ca în cazul unui ritual de inițiere. Și aici intervine întrebarea: de unde această bogăție spirituală, această nuanțare a sentimentelor la doi tineri proveniți dintr-un mediu țărănesc autentic, fără prea multă școală, fără prea multe exemple de urmat în jurul lor? Răspunsul îl întrezărim tot în scrisori: în lecturi, filme, discuții… Era perioada unei acerbe propagande sovietice, ambalată în subiecte filmografice sensibile (război, copii orfani, mame îndurerate, văduve rămase în locul bărbaților la coarnele plugului), care încerca să inoculeze populației sentimentul de încredere în statul sovietic, singurul capabil să șteargă lacrimile durerii și să ofere tuturor o viață fericită (despre colectivizarea forțată, deportări, detenție nu se sufla un cuvânt). În același timp, se consolidează imaginea omului nou, constructor al comunismului, care ia chipul eroilor de film – tineri, frumoși, entuziaști, îndrăgostiți, capabili de sacrificiu suprem în numele bunăstării colective. Bineînțeles, aceștia devin idolii generației tinere, cântecele din filme sunt fredonate în toată Uniunea Sovietică. În spiritul vârstei, majoritatea tinerilor se regăsesc în trăirile eroilor, inclusiv Marina și Trofim. Nici nu se putea altfel: firi sensibile, abia așteptau să-și hrănească propriile aspirații din exemplele de iubire din filme și cărți. Au fost autodidacți prin definiție, iar în tendința lor de perfecțiune și-au depășit cu mult condiția socială. Formele elegante de exprimare se îmbină, uneori, cu încercări naive, dar sincere de imitare: scrie, la un moment dat, Marinica într-o scrisoare: așa îmi pare că n-o să mai ajung să razăm dulce capul tău de sânul meu, cu trimitere clară la De ce nu-mi vii? Și mai e un amănunt extrem de interesant, pe care-l surprindem în câteva scrisori, ce vorbește de delicatețea sufletească a celor doi tineri: invocarea muzicii ca limbaj al inimii. Era în perioada de apogeu a radioului, prezența acestuia făcându-se simțită în fiecare casă. Neexistând decât un singur post de radio, era firesc ca toată lumea să asculte aceleași programe muzicale, implicit cântece. Aflându-se la distanță unul de celălalt, îndrăgostiții noștri ascultă, în timp ce-și scriu sau citesc scrisorile primite, aceleași melodii. Paradoxal sau nu, tocmai această limitare a surselor informaționale (și materiale) a generat un limbaj comun al dragostei celor doi. Este uimitoare această stăruință autodidactă, această căutare de forme artistice literare.

Întreaga corespondență e o mină de aur pentru cercetarea unei istorii relativ recente, sub diverse aspecte antropologice socioculturale. Privită în contextul lumii rurale de acum jumătate de secol, aceasta permite explorarea unor teme precum: mentalitatea satului privind persoanele proscrise, din care făceau parte și cele cu dezabilități; marginalizarea și plasarea lor într-un cadru non-cultural; propaganda comunistă și educarea omului nou; raportul dintre putere și omul de rând.

Un aspect extrem de interesant de urmărit este stadiul de conservare a limbii române vorbite și scrise, în contextul unei politici lingvistice antinaționale, de rusificare forțată a limbii române, inclusiv prin alterarea structurii topice a propoziției.

Revenind la discuția de început privind tâlcul poveștii, nu găsesc un altul mai potrivit decât cel exprimat de Marinica (așa cum o alinta Trofim) în ultima scrisoare adresată soțului bolnav, internat la spital, departe de ea: „Puterea Dragostei e mare, dar puterea Iubirii e înălțătoare și cine a avut parte ca să le simtă aceste două puteri, nu pot muri săraci cu duhul, ei vor trăi veșnic, dragul meu. Noi le-am simțit aceste două puteri și trebuie să-i mulțumim destinului nostru. Adevărat? Eu te ador, te iubesc, te respect atât de mult, cât ar putea o inimă, o ființă omenească să iubească pe cineva apropiat și drag…”.

Poate, prin astfel de povești de dragoste, lumea își recapătă sensul…

Rodica URSU NANIU, profesor doctor în istorie

 


Articolul precedentHarieta Eminescu: devotamentul și sacrificiu unei surori
Articolul următorUn bărbat din raionul Drochia, găsit strangulat într-o fâșie forestieră
fondat la 3.11.1998, înregistrat la Camera Înregistrărilor de Stat, membru al Asociaţiei Presei Independente afiliate WAN (Organizaţiei Internaţionale a Ziarelor) din anul 1999, este primul ziar din câmpia Sorocii, care este inclus în Catalogul ÎS "Poşta Moldovei", apare în limba română

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.