Întotdeauna am fost curios să știu ce înseamnă pentru oameni împăcarea cu sine și până în prezent încă nu am aflat răspunsul. Cu o singură excepție — în ceea ce privește umila mea persoană nu mai există nici un „mister”, or, la vârsta pe care o am, pot afirma cu certitudine că am tot dreptul să fiu împăcat cu mine însumi și să cer de la Domnul doar să dea tuturor celor pe care îi iubesc sănătate și liniște sufletească.
Dacă credeți că am fost avansat într-o funcție demult râvnită, că nu mai am calculi la rinichi, că s-au întors cu fața spre mine și acei care mai ieri mă desconsiderau sau că am câștigat la loto (nu de alta, dar la noi satisfacția și împăcarea au aproape obligatoriu un puternic iz material), vă înșelați amarnic și citind rândurile de mai jos chiar ați putea fi dezamăgiți, iar unii dintre Dvs. vor considera, cu siguranță!, că omul acesta s-a țicnit.
De altfel, fiecare om este în drept să-și pună în față orice obiectiv, precum este și în drept să utilizeze mecanismele pe care le consideră cele mai potrivite pentru atingerea acestui scop.
Mai rău este atunci când omul se lasă dus ca frunza pe vânt și când nu dorește să-și pună mintea în mișcare. Unii, de exemplu, se consideră împăcați atunci când au ocupat o funcție mult dorită, alții sunt în culmea fericirii când își cumpără o haină scumpă, ai treilea — când intră în posesia unui automobil de lux (să moară de invidie ceilalți), ai patrulea se bucură că a pierit capra vecinului.
În acest context îmi amintesc de un coleg (Dumnezeu să-l ierte) de la Colegiul de Medicină care, prin anii ’90 ai secolului trecut, m-a întrebat dacă mi-am atins scopul suprem în viață și dacă cumva sunt împăcat cu sine. Bineînțeles, răspunsul meu a fost unul negativ (pe atunci eram un „biet” sef de secție la ziarul raional), la care el mi s-a destăinuit că este în culmea fericirii și că și-a atins scopul vieții, care pentru dânsul s-a numit „felcer superior” la o instituție medicală. M-am bucurat pentru el, dar atunci nici nu bănuiam că va trebui să treacă aproape 30 de ani ca să afirm și eu același lucru.
Ce-i drept, dezlegarea acestui „mister” pentru mine a fost de altă natură decât cea „material-profesională”. Satisfacția și împăcarea le-am simțit cu toate fibrele sufletului duminica trecută, la Marșul Centenar, care a însemnat pentru mine incomensurabil mai mult decât o simplă prezență fizică în Piața Marii Adunări Naționale.
Toți banii pământului și cele mai înalte funcții și decorații sunt o nimica toată când ai fericirea să trăiești astfel de clipe frumoase și înălțătoare. Am simțit cum mă trec fiorii și cum îmi curg involuntar lacrimile pe obraz la vederea miilor de oameni (faptul că cineva a afirmat că pe piață erau 7000 de oameni nu corespunde realității, dar nici nu este nevoie de cifre atunci când vorbim despre astfel de manifestații) care scandau unire și nu dezbinare, care doreau să se facă dreptate și să fie lăsați odată în pace.
Dacă era în puterile mele, eram gata să-l pup pe fiecare din cei veniți în PMAN. Or, spre deosebire de alte astfel de manifestații, organizate pe alte criterii decât cele legate de valori autentice și elementarul bun-simț, nu am văzut în mulțime oameni întâmplători sau profitori.
În schimb, am văzut la tribuna centrală patru tineri frumoși, care și-au pus pe puternicele lor umeri ceea ce trebuia să facă clasa noastră politică și autoritățile centrale și locale. Nu de alta, dar sărbătorirea zilei Armatei Sovietice, inclusiv în unele instituții bugetare din municipiul Soroca (cu urale și „parade ale costumelor ostășești”), a devenit aproape o normă, iar sărbătorirea simbolică a Centenarului Marii Uniri este interzisă și considerată de unii înaltă trădare…
De altfel, ulterior am aflat și despre marșul celor 21 tineri urâți și bicisnici, înarmați cu cuțite și bastoane, care erau gata să provoace mulțimea și care au fost reținuți la timp de organele de poliție. Faceți și Dumneavoastră diferența: pe de-o parte — baloane și steaguri, iar pe de altă parte — cuțite și bastoane de cauciuc, pe de-o parte — oameni cu Neam și Țară, iar pe altă parte — oameni fără neam și țară.
Și încă ceva. Săptămâna aceasta la Soroca a avut loc ședința comună a Consiliului raional Soroca și Consiliului județean Buzău (citiți un material la această temă la pagina 2). Sincer să fiu, am crezut că această adunare a consilierilor din aceste două administrații înfrățite se va solda, pe lângă alte chestiuni incluse în ordinea de zi, și cu o Declarație SIMBOLICĂ dedicată centenarului Unirii.
Dezamăgirea mea însă a fost mare. Gazdele au vorbit despre tot ce dorești — geografia și potențialul raionului, despre viața culturală care bate în clocot, despre istoria mai veche și mai recentă a spitalului raional, despre ajutoarele acordate de buzoieni sorocenilor, despre cum trebuie să activeze Camerele de Comerț și Industrie din Buzău și Soroca, dar… nici un cuvânt SIMBOLIC despre centenar. Situația a fost salvată de un consilier de la Buzău, care a propus să ne unim forțele pentru a deveni mai bogați și mai puternici, dar apelul acestuia a rămas fără nici o replică…
Fără îndoială, orice om, darămite consilierii, inclusiv acei care mereu vorbesc una, dar fac alta, au tot dreptul să decidă ce doresc și cum doresc și nici un țicnit ca mine nu are dreptul să atenteze la vrerea lui/lor. Le respect și de data aceasta ceea ce (nu)au făcut și înghit gălușca, fiindcă, foarte probabil, aceștia sunt deja fericiți că au înțeles ce este împăcarea și sunt satisfăcuți de modul în care procedează.
