Ultimele evenimente din societatea noastră foarte bolnavă, care au culminat cu arestarea fostului premier Vlad Filat şi cu un şir de manifestaţii “pro” şi “contra” acestei măsuri deloc “populare” până acum, au pus toată lumea pe jar. Începând cu ciobanii de la stână (care se tem că n-o să aibă cui vinde brânza) şi terminând cu Mitropolitul Vladimir (care a cerut, printr-o epistolă, eliberarea celui care “este un familist exemplar şi care a ajutat, de atâtea ori, Biserica”), toată lumea este măcinată de o întrebare: “Este vinovat sau nu are nici o vină ex-premierul şi unde sunt celelalte 750.000.000 de dolari (sau euro, nici nu mai ştiu) furate din cele trei bănci?”. Răspunsul, probabil, va fi dat de procurorul Beţişor la momentul oportun, iar până atunci multă apă va curge pe Nistru şi, normal, mai multă lume va umple (ar trebui să umple) închisorile din republică, fiindcă nu cred că poate fi vorba de o crimă săvârşită de un singur om (pe unde mai pui că se vehiculează ideea că cele 250 de milioane nu au nimic comun cu miliardul ciordit — adică, furtul este de 1.250.000.000, cel puţin). Ba mai mult, datorită deschiderii Cutiei Pandorei, cum a zis Dorin Chirtoacă, am putea afla răspuns şi la alte întrebări la fel de stringente (bunăoară, legate de darea în concesiune a aeroportului, Metalferos, tarifele la gaze şi curentul electric), şi când spun aceasta am în vedere nu doar reglările de conturi dintre cei mari şi tari, exploatarea materialelor video compromiţătoare care au inundat spaţiul informaţional, dar şi punerea pe tapet a unor cifre şi fapte concrete. Până una-alta însă, eu propun să nu ne grăbim cu concluziile şi cu presupunerile şi să dăm posibilitate organelor de resort să-şi facă treaba, dar să analizăm cu sânge rece ceea ce se întâmplă în jurul nostru. În primul rând, mi se pare de-a dreptul neaşteptată păstrarea Alianţei, pe de-o parte, şi strângerea rândurilor PLDM, în special a fracţiunii parlamentare a acestui partid, pe de altă parte. Atunci când mai multă lume le cânta prohodul, aceste două „entităţi” au avut puterea să nu taie poalele. De altfel, istoria mai veche şi mai nouă cunoaşte astfel de „metamorfoze” şi, pentru a înţelege de unde atâta „monolit”, să ne aducem aminte de axioma comunistă care spunea că „în vremuri grele poporul trebuie să se unească şi mai mult în jurul partidului”. Aceste vremuri au venit şi pentru Alianţă, şi pentru PLDM, dar îmi permit să cred că, atunci când nu iese fum fără foc, „unitatea” nu întotdeauna este sinceră şi că mai mult se merge pe instinctul colectiv de autoconservare decât pe sinceritate şi adevăr. Pe unde mai pui că fără Filat Alianţa cu doar 50 de mandate nu poate face mare treabă (nu ştiu, recunosc, dacă în locul unui deputat rămas fără imunitate poate veni următorul de pe listă). În al doilea rând, în aceste zile de mare dezmăţ şi incertitudine şi-au dat arama pe faţă partidele şovine parlamentare şi extraparlamentare, care efectiv îşi fac de cap. Este de-ajuns să privim ce fac socialiştii lui Dodon în primăria Chişinăului ca să înţelegem care este principiul de care se conduc aceştia — „cu cât îi este mai greu ţării, cu atât mai bine ne este nouă”. În al treilea rând, nu avem voie să lăsăm în umbră poziţia luată de mai multe ţări şi organisme internaţionale, care au luat atitudine de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova şi care au venit cu nişte sfaturi care, odată ignorate, ar putea să ne ducă şi mai mult pe apa sâmbetei. Bunăoară, toată lumea, în special fracţiunea socialiştilor din Parlamentul European (a doua ca mărime în acest for legislativ), ne avertizează de pericolul alegerilor parlamentare anticipate, ne cheamă să păstrăm acest guvern şi să-i dăm posibilitatea să scoată republica din mocirlă. În al patrulea rând, ceea ce se întâmplă acum nu este doar o consecinţă a războiului dintre oligarhi, dar şi un fel de curăţare pentru toată societatea. Adică, această curăţare era inevitabilă şi trebuie să mulţumim Domnului că, poate cam târziu, dar vom face şi noi ordine în casa noastră comună. Ce-i drept, nu fără chin şi durere, dar… fericirea costă.
Şi încă ceva. Când scriam acest material am aruncat o privire peste geam şi am văzut o bătrânică gârbovită, îmbrăcată sărăcăcios, care, mi-a venit mie în cap, a ieşit din casă nu pentru că avea mare nevoie, dar pentru a nu sta între pereţii reci şi am mai văzut un omulean parcă pierdut în spaţiu ţinând de mână un băieţaş care plângea în gura mare. Privind cu tristeţe la acel „tablou”, mi-am imaginat cum ar arăta pe acest fondal oligarhii în maşinile lor luxoase şi mi-am pus întrebarea: oare de câţi bani are nevoie un om normal şi oare nu le-au stat în gât bogătaşilor icrele negre şi şampaniile cele mai scumpe ştiind că consângenii lor aproape că nici nu au după ce bea apă? Şi mi-am mai amintit ce i-a spus Filat, „în ultimul cuvânt” de la tribuna Parlamentului, liderului comuniştilor: „Domnule Voronin, să ştiţi că râde bine cel care râde la urmă!”. Or, nu ştiu care va fi cel din urmă şi nu ştiu dacă va râde sau va plânge, dar ştiu bine ce spune altă înţelepciune populară, atât de potrivită celor cu pufuşor pe botişor: „cum îţi aşterni, aşa vei dormi!”.
