Tableta de vineri
Nu țin minte să fi fost vreodată dreapta politică moldovenească atât de răzlețită și atât de măcinată pe interior. Altădată măcar declarativ, măcar de ochii lumii se deosebea grâul de neghină, acum însă se înregistrează o debandadă totală pe toate fronturile. Ce-i drept, nici prea unită și nici prea prietenoasă nu a fost dreapta și altădată, dar nici chiar așa… Astăzi unde bați acolo crapă, unde te întorci numai interese și intrigi. Dacă cineva chiar ar dori să se dezmeticească în procesele și scenariile care se perindă, chiar că și-ar rupe gâtul în căutarea adevărului și bunului-simț. Bine măcar că și în aceste condiții vitrege și aiurelnice se mai găsesc oameni care… privesc cu încredere în viitor — îl priveam zilele acestea la televizor pe Octavian Țâcu care, cu o sinceritate dezarmantă și fără falsă modestie, declara că are șanse mari să devină la toamnă președintele republicii (!) și îmi venea să-l pup, or cât de greu, dacă nu imposibil, este astăzi să gândești pozitiv și, poftim-pojaluista, avem și astfel de cazuri (mai rare, dar avem).
Și dacă veni vorba de alegerile prezidențiale de la toamnă, trebuie să recunoaștem cu mâna la inimă că anume acestea sunt mărul otrăvit din care au mușcat mai mulți pretinși lideri politici de la Chișinău și din cauza cărora din faimosul Bloc ACUM s-a ales praful și pulberea. De altfel, mai multă lume zicea anterior că nu poate Racul și Știuca să tragă mult timp la aceeași căruță, dar acei care credeau în „odiosul tandem” se prefăceau morți în popușoi și desenau scenarii cu fuiorul pe apă. Adică, dacă astăzi Maia Sandu și Andrei Năstase nu mai au ochi să se vadă, nu este cazul să vorbim despre ceva surprinzător și alogic, ci dimpotrivă — să avem curajul și să recunoaștem că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Cam târziu, dar s-a întâmplat. Este adevărat că pe la colțuri și Maia, și Andrei mai lasă niște portițe deschise — ba că unul a fost plecat peste hotare, ba că altul nu a fost înțeles corect, dar faptul că la alegerile de la Hâncești fiecare își vede de propriul drum plus declarația de ultimă oră a PPDA precum că formațiunea nu o va susține pe Maia Sandu la alegerile din toamnă nu mai lasă loc pentru interpretări. La o adică, doamna Sandu nu ar fi împotrivă să fie votată și de susținătorii PPDA, dar numărul lor este în continuă descreștere (dacă e să credem sondajelor) și acest proces va fi tot mai greu și mai greu de stăvilit, dacă ținem cont cu ce repeziciune apar partide și coaliții pe dreapta. La rându-i, și Andrei Năstase s-ar vedea candidat la președinție și încă, se pare, nu a luat o decizie finală, dar înfrângerea în fața lui Ion Ceban îi atârnă ca un talaghir de picioare.
În condițiile create, liderul PPDA tot mai insistent procedează conform principiului „Dacă nu eu, atunci — nici tu!” (cu referință la Maia Sandu) și înaintează fel de fel de variante. Una din ele, cea cu candidatul din afara partidelor, ne-a cam ros urechile, or nu mai există timp pentru a scoate la rampă un anonim — dacă au șanse mici acei care sunt, într-o măsură sau alta, cunoscuți eventualilor alegători, ce să mai zicem de persoanele noi? De altfel, această joacă de-a candidatul independent a enervat-o și pe Maia Sandu, care a cerut să fie vociferate nume concrete. Până la urmă, gurile rele afirmă că asul din mâneca lui Năstase ar fi ex-premierul Ion Sturza care, de mai multă vreme, dă impresia că „stă la pândă”. Ba mai mult, dacă ținem cont de faptul că Sturza niciodată nu a rupt legăturile cu Republica Moldova, candidatura lui ar fi una salutabilă (în acest caz, candidatul independent chiar nu mai este un anonim și nu are nevoie de multă „rascrutcă”), dar cred că este puțin posibilă. Greu de crezut că domnia sa va da vrabia din mână — viața tihnită de la București și alte orașe europene, pe cioara de pe gard — balamucul interminabil de la Chișinău…
Spre deosebire de alegătorii de dreapta, susținătorii partidelor de stânga au motive de liniște și savurare a războiului fratricid dintre forțele pro-europene și pro-românești. Pe lângă faptul că comuniștii și social-democrații moldoveni (vă mai aduceți aminte de Victor Șelin și K?) nici nu mai contează, toate sondajele arată un scor bun spre foarte bun pentru socialiști și pentru Dodon. Ba mai mult, în ultima vreme și democrații bat șaua ca să se priceapă calul — Pavel Filip, de exemplu, declara mai deunăzi că PDM ar merge la o alianță cu PSRM, în schimbul câtorva funcții de miniștri în cabinetul Chicu. La rândul său, și ex-spicherul Adrian Candu a dat de înțeles că PDM este gata să se înțeleagă cu PSRM cu condiția ca aceștia să promoveze interesele poporului (de parcă cineva ar fi prost să declare că promovează alte interese decât ale bietului popor), iar votul lui la ultima adunare APCE nu lasă loc pentru dubii, dar lasă o portiță deschisă pentru socialiști.
În fine, din toți actorii politici cele mai multe motive de satisfacție are, fără îndoială, președintele Igor Dodon. Văzând câtă forfotă bântuie printre eventualii contracandidați la președinție, lui nu-i rămâne decât să zâmbească pe sub mustățile pe care nu le are…
