Tableta de vineri
Nu știu ce ziceți Dumneavoastră despre tot ce se întâmplă acum în Republica Moldova, începând cu pandemia și terminând cu nebunia din culoarele puterii, dar sunt convins că fiecare dintre noi are despre ce discuta, iar „meritul” aparține clasei politice care și-a ridicat poalele mai sus decât era nevoie și care chiar dorește să înlocuiască pâinea cea de toate zilele cu spectacole de cea mai mare rușine. Probabil, multă lume a fost stupefiată și contrariată de disparția-apariția-dispariția fostului deja deputat Ștefan Gațcan și de filmulețele lui de trei bani, plasate pe rețelele de socializare și acest lucru este ușor explicabil (tot mai des se vorbește despre revenirea la anii ’90 ai secolului trecut, când astfel de matrapazlâcuri erau la ordinea zilei), dar eu aș vrea să pun accentul pe alte două teme, care țin cap de afiș: unu — dorința nesăbuită a guvernului Chicu de a-și asuma răspunderea pe patru proiecte de lege de o vitală importanță și doi — eventuala obligativitate de a introduce în școli a purtării măștilor și mănușilor de protecție.
Așadar, dacă e să vorbim despre cabinetul de miniștri și, în special, de prestația premierului Chicu, verdictul ar fi, în opinia mea, următorul: acesta (cabinetul) înțelege bine că zilele îi sunt numărate, dar ar vrea ca la plecare să trântească cât mai tare ușa, după principiul — dacă murim, să murim cu muzică! În cazul nostru, muzica înseamnă dividendele efemere pe care guvernul care nu mai are în spate majoritate parlamentară (dar și acei, sau chiar în primul rând acei pe care i-a slujit cu atâta îndârjire și devotament — socialiștii) le-ar mai putea stoarce de la electoratul derutat, dar atât de sensibil când este vorba de bani. Or, răspunderea pe care și-o asumă Chicu și K este direct proporțională cu bunăstarea oamenilor și trebuie să fii cretin ca să nu dorești ca viața oamenilor să fie mai frumoasă și mai avută. Adică, nu cred că printre cei 100 de deputați (al 101-lea lipsește (ne)motivat) sunt și cretini (pe față) și că cineva de bună voie și nesilit de nimeni își taie creanga de sub propriile picioare și dorește să intre în campania electorală cu pecetea „dușmanul poporului”. Ba dimpotrivă, cu doar câteva luni înaintea alegerilor prezidențiale toată lumea vrea să fie cât mai bună și mai înțelegătoare cu electoratul. Chiar aș vrea să văd și eu deputatul sau grupul parlamentar care ar refuza să voteze un buget care presupune salarii mai mari pentru medici, compensații pentru pierderile din agricultură, ajutoare pentru economie sau eliminarea cheltuielilor inutile. În această ordine de idei, nu poate să nu stârnească nedumerire și chiar revoltă activismul frate cu obrăznicia al lui Chicu — de ce să-ți asumi răspunderea dacă are cine să o facă? De ce să substitui parlamentul, care este acel care adoptă legile pe care tu trebuie doar să le execuți? De ce să te bați cu pumnul în piept și să faci valuri în lighean, dacă există căi mai ortodoxe pentru a rezolva problema — dezbaterea normală a celor patru proiecte în legislativ? Mai cu seamă dacă ținem cont de faptul că toate fracțiunile parlamentare și-au exprimat acordul și dorința să pună umărul la lichidarea cât mai urgentă a urmărilor pandemiei. Au nu cumva consideri că o astfel de plecare (cu scandal) în analele istoriei ar fi mai onorabilă și mai cu priză la acei care gândesc cu burta, dar nu cu capul?
În ce privește cerințele obligatorii în școli, determinate de situația epidemiologică și, eventual, aplicabile din 1 septembrie, chiar mi se par inacceptabile, că să nu zic absolut nocive. Înțeleg, bineînțeles, situația în care ne aflăm și îmi dau seama că autoritățile trebuie să întreprindă ceva, dar… nu cred că măștile și mănușile sunt scăparea. Poate este cazul să nu inventăm bicicleta, dar să vedem cum vor proceda alte țări. Or, este ușor să adopți niște decizii, fie acestea și deplin justificate, dar este greu să le realizezi în viață. Este ușor să obligi pe cineva să facă cutare și cutare, dar este greu, dacă nu imposibil, să ceri de la cineva să facă ceea ce este împotriva firii lui. De exemplu, cine dintre noi își poate imagina o clasă primară cu pici care să păstreze distanța fizică, să poarte măști și mănuși de protecție? Este un nonsens, o sfidare a bunului-simț și un atentat la libertatea copilului. Și dacă noi, cei adulți, nu avem capacitatea (și nu doar financiară, fiindcă conform unor date estimative, un elev „echipat” cu mască, mănuși și dezinfectant i-ar costa pe părinți peste 600 de lei lunar) să-i protejăm, aceasta este vina și problema noastră, iar generațiile în creștere merită măcar ceea ce am avut noi. De-ajuns că calculatorul și Internetul i-au scos pe mulți din circuit și i-au făcut ostatici ai noilor tehnologii informaționale, care fac mai mult rău decât bine. Despre ce fel de proces educațional online poate fi vorba, dacă și așa am ajuns să nu avem specialiști de calitate în toate domeniile? Sau, poate, chiar dorim cu tot dinadinsul să creștem niște roboți fără suflet sau niște politicieni fără scrupule?…
Priveam zilele acestea un film despre deportările din Siberia, despre nelegiuirile și batjocura la care au fost supuși mii de oameni, inclusiv copii, și mi-am dat seama ce oameni puternici și vrednici erau atunci. Privesc acum în jur, la dezmățul și dezordinea care ne mântuie cu zile și îmi dau seama cât de bicisnici și cât de neputincioși suntem noi, fiii și fiicele faimosului secol XXI. Trebuia să vină coronavirusul ca să ne arate adevărata noastră față. Acum nu are decât să plece, fiindcă și-a îndeplinit misiunea. Păcat și rușine.
