Ada Odajiu, la 76 de ani, este o adevărată legendă a jocului de dame. Este un exemplu de perseverență și pasiune neîncetată. Cu o carieră strălucită, a reușit să cucerească titluri mondiale și naționale, iar în noiembrie 2023, a devenit campioană mondială la Jocul de dame, categoria „clasic” printre veterani.
În decembrie 2024, a adăugat încă o reușită de excepție în palmaresul său, câștigând Cupa Republicii Moldova. Diplomele, medaliile și cupele care împodobesc casa Adei sunt doar o parte din povestea acestei femei remarcabile. Însă, pentru a înțelege cu adevărat ce o motivează, am vrut să o ascultăm chiar pe ea povestind despre începuturile sale.
Așa că, într-o dimineață răcoroasă de iarnă, cu un soare blând, ce părea mai degrabă de primăvară decât de iarnă, am pornit spre casa Adei. Neștiind exact unde locuiește, m-a întâmpinat pe un drum neasfaltat și plin de glod, iar în timp ce vorbeam, un vecin al doamnei Ada a ieșit în fața noastră. Era un bărbat cu o cușmă maro, nasul roșu și o găleată în mână, care părea puțin supărat, dar cu o blândețe vizibilă în glas, a întrebat-o pe Ada:
- Ada, bună ziua, nu știi când o să avem apă?
- Bună, poate spre seară o să avem, amuș o să sun la Apă Canal să văd ce spun ei, apoi o să-ți zic.
- Ei hai, bun.
Și, așa, cu un „bun” scurt, discuția s-a încheiat. Am urmat-o pe Ada până acasă. Apartamentul ei este unul primitor, unde locuiește alături de fiica și ginerele său. La intrare, pe pereți, în loc de trofee și diplome, am găsit tablouri croșetate, fiecare având o poveste aparte.
Croșetatul a fost și rămâne o altă pasiune de-a Adei, dar nimic nu o “aprinde”la fel de tare precum jocul de dame. După ce am admirat aceste lucrări de artizanat, am pășit într-o altă cameră, unde era un dulăpior plin de diplome, medalii și cupe dând de înțeles povestea succeselor sale.
Fiecare trofeu, fiecare diplomă este o mărturie a muncii și dedicării sale. După ce am admirat puțin aceste realizări, ne-am așezat pe patul din fața noastră, propunându-i ca, în timp ce vom sta de vorbă, să jucăm o partidă de dame.
Propunerea i-a luminat chipul pe loc, iar ochii i s-au umplut de o strălucire aparte, aceea a unei pasiuni vii, niciodată stingherite de trecerea timpului. Cu un entuziasm molipsitor, s-a ridicat și, fără să stea pe gânduri, a mers într-o altă cameră. S-a întors repede, ținând în mâini tabla de șah, pe care a început să o pregătească cu o dexteritate de invidiat, fiecare piesă fiind așezată la locul ei cu precizia unui maestru.
„Albele încep și albele câștigă”, mi-a spus, aruncându-mi o privire șugubeață, de parcă deja anticipa cum se va desfășura jocul. Am zâmbit și am acceptat provocarea, luând piesele albe, în timp ce dumneaei le manevra pe cele negre cu siguranța unui strateg desăvârșit.
Partida a început, iar odată cu fiecare mutare, conversația noastră prindea contur. Când făceam o mișcare bună, Ada dădea ușor din cap, cu o expresie serioasă, dar în ochii ei licărea admirația. „Așa, așa, văd că ai talent”, murmura, parcă testându-mi abilitățile. Când însă greșeam, își împreuna mâinile și clătina din cap, oftând teatral: „Ei, asta nu trebuia! Dar lasă, data viitoare o să vezi ce trebuie să faci”.
Pe măsură ce piesele se mișcau pe tablă, ne-am lăsat prinse într-un joc dublu – unul al strategiilor și celălalt al amintirilor.
Îmi povestea cu o nostalgie caldă despre primele sale competiții, despre emoțiile dinaintea unui meci important și despre bucuria fiecărui trofeu câștigat. Când vorbea despre anii în care a început să joace, chipul i se îndulcea, iar glasul îi devenea blând, ca și cum fiecare amintire avea gustul copilăriei.
Dar când își amintea de momentele tensionate din marile competiții, privirea i se ascuțea, iar mâinile i se mișcau energic, de parcă ar fi rejucat acele partide în mintea ei.
Așa a început o poveste despre durere și putere. Ada, cu ochii în lacrimi și cu mâinile strânse de emoție, ne-a povestit despre o pierdere imensă, ce o marchează adânc. Cu glasul tremurând, dar cu o liniște aproape nepământească, a început:
„Știți, în general, decembrie nu-i prea bună lună pentru mine. Pe 17 decembrie, bărbatul meu a plecat dintre noi. Ca azi, pe 19, l-am înmormântat. Avea doar 55 de ani, și, chiar dacă nu avea probleme de sănătate, în săptămâna aceea a făcut o tomografie, iar el îmi spunea: ‘Du-te și tu, te rog, să te controlezi.’ Eu i-am spus că sunt bine, că nu am nimic, dar el nu renunța: ‘Eu sunt sănătos și tot mă duc, și tu trebuie să te controlezi, că la 55 de ani trebuie să te verifici.’ Și uite că inima lui s-a oprit. Dimineața, amândoi ne-am uitat în oglindă și am râs. ‘Ia măi, ce bătrân ești tu,’ i-am spus, iar el, cu un zâmbet ștrengăresc, îmi zice: ‘Uite-te tu în oglindă, trebuie să meargă tractorul ca să se îndrepte ridurile.’ Ne-am dus la oprire, iar el m-a apucat de mână, m-a suit în rutieră și mi-a spus: ‘Pa!’ Eu zic: ‘Hai urcă!’ dar el, zâmbind, mi-a spus: ‘Nu, că e mai sănătos să merg pe jos.’”
Ada continuă povestea despre cum s-au cunoscut, cu un zâmbet melancolic pe buze, dar cu o privire care reflectă o viață plină de iubire și momente memorabile.
„Eu pe atunci, eram soră medicală la Hîncești, la spitalul Kotovski, unde m-au trimis pentru a ne oferi un apartament. Eu am lucrat acolo cât am fost studentă, iar școala medicală am terminat-o aici. Și mi-au promis un apartament, așa că m-am dus. După ce m-am stabilit acolo, mi-au dat o cameră într-un hotel, unde nu plăteam nimic, doar că trebuia să joc… Da, mai mult umblam la întreceri decât eram soră medicală…”.
Râde ușor, parcă amintindu-și de acele vremuri. „În fine, nu știu exact cum s-a întâmplat, dar o femeie care era de la minister m-a întrebat dacă vreau să-l cunosc pe un băiat tare serios. Eu m-am gândit: ‘Doamne, ce se leagă de mine?’ Dar mi-a făcut cunoștință cu el. A fost într-o vineri, iar sâmbătă și duminică am plecat la o întrecere în Sankt Petersburg, apoi în Riga și Daugavpils, cu echipa din Chișinău. Mă pregăteam pentru competiția Asociației DSU, de pe vremea aceea. Am revenit acasă, și a venit iulie, august, apoi septembrie… și pe 6 octombrie, ne-am dus să ne înscriem. El mă întreabă, ‘Cum te cheamă?’ ‘Așa,’ i-am spus. ‘Așa? Așa,’ mi-a răspuns și el. Și așa am făcut. Nu m-a supărat, nu a pus niciodată degetul pe mine. Totul a fost foarte bine la noi”.
Ada se oprește pentru o clipă, sprijinindu-și bărbia în palmă. Privirea i se îngustează ușor, analizând atent fiecare posibilitate. Tabla pare un câmp de luptă tăcut, unde fiecare piesă își așteaptă rândul să schimbe soarta jocului. Eu, din cele 16 piese cu care am început, mai am 13, în timp ce ea încă păstrează 15 dintre ale sale. Totuși, norocul mi-a surâs măcar o dată – am reușit să capturez o piesă de-a ei, un mic triumf în fața unei adversare atât de experimentate.
În timp ce mâna îi alunecă ușor peste tablă, căutând mutarea potrivită, gândurile ei par să se întoarcă în trecut. Chiar și în mijlocul concentrării, își amintește cum viața i s-a schimbat după acea întâlnire aparent întâmplătoare – una dintre multele care, fără să pară semnificative la momentul lor, au ajuns să îi definească destinul. Fiecare turneu, fiecare meci, fiecare adversar întâlnit a fost o piesă dintr-un puzzle mai mare, dintr-o poveste care încă se scrie, mutare după mutare
„Ne-am căsătorit în 1971. Papa, așa îi spuneam eu tatei, a început să mă întrebe, ‘Dar el știe să joace șah?’ ‘Ei, da, poate așa puțin.’ Și el îmi zice, ‘Trebuie să-l înveți, dacă nu știe, să-l înveți, că altfel nu-ți va da voie nicăieri la întreceri.’ Și l-am învățat. Veneam acasă, mă întreba, ‘Mâncăm cartofi prăjiți?’ ‘Da, mâncăm.’ Și zicea, ‘Hai să jucăm trei partide de șah, iar cine pierde, curăță cartofii.’ Sărmanul, numai el curăța cartofii. Eram deja căsătoriți când am fost în Tashkent. Am fost și în Ialta, în Herson, iar cu el am fost tot timpul alături. M-a susținut în tot”.
Ada a fost dedicată muncii sale la Centrul de Sănătate Soroca timp de 25 de ani, fiind asistent al medicului epidemiolog. Însă, din decembrie 2023, a ales să se concentreze doar pe jocul de dame, ieșind la pensie. Această pasiune a început în 1968, când era încă o copilă, și de atunci a însoțit-o pe tot parcursul vieții.
În 2021 și 2022, a câștigat locul II la Campionatul Mondial la joc de dame rezervat pentru veterani în Bulgaria, iar în 2023, a obținut două medalii în Turcia, una de argint și una de aur, astfel devenind câștigătoarea titlului de campioană mondială la Jocul de dame, categoria „clasic”, printre veterani, iar în 2024, deși a ocupat locul trei într-o competiție din Turcia, a demonstrat că adevărata valoare nu constă doar în locul obținut, ci în participarea activă și în învățăturile extrase din fiecare competiție.
„Nu întotdeauna câștigi primul loc, dar ce contează este că ești acolo, că te afli în mijlocul competiției și poți învăța din fiecare pas, dar oricum nu m-am gândit niciodată că o să fiu campioană mondială”.
Jocul nostru continuă, iar deznodământul începe să prindă contur. Pe tablă, situația devine din ce în ce mai clară—eu am rămas doar cu cinci piese, iar una dintre ele se află periculos de aproape de a deveni damă. Totuși, șansele îmi sunt potrivnice. Oricât aș încerca să găsesc o cale de scăpare, fiecare mutare pare să fie deja prevăzută de Ada. Cu o strategie precisă și o siguranță incontestabilă, îmi blochează orice tentativă de a-mi schimba soarta. La ea totul e stabil—are zece piese, iar una dintre ele, deja damă, veghează asupra tablei ca o regină de neclintit.
Dar ceea ce o definește cu adevărat nu sunt doar aceste calcule impecabile, nici numărul trofeelor sau al diplomelor care i-au fost oferite de-a lungul anilor. Pentru ea, damele nu au fost niciodată doar un joc de câștig și pierdere, ci o parte esențială din viața ei. O provocare continuă, un mod de a cunoaște oameni, de a călători, de a trăi fiecare moment cu intensitate. Indiferent de rezultat, fiecare partidă a fost o lecție, fiecare competiție—o nouă aventură.
„Am început să joc dame de mică, încă aveam 5-6 ani și jucam alături de frații și surorile mele. Apoi, în clasa a cincea, am participat pentru prima dată la Campionatul Moldovei, iar de atunci a început totul. Nu am câștigat mereu, dar fiecare loc obținut mi-a adus multă învățătură. Nu este corect să câștigi tot timpul. Dar, cum spune și rusul „надо уметь и проигравать” . Trebuie să existe și alții care să câștige, pentru că așa se învață și se progresează,” spune ea, reflectând asupra unei lecții importante pe care jocul de dame i-a oferit-o de-a lungul vieții.
În acea perioadă, doamna Odajiu nu se limita doar la competițiile locale. Călătoriile deveniseră o parte din viața ei, iar fiecare întrecere era o ocazie de a-și testa limitele, dar și de a înfrunta provocările zilnice. De exemplu, medicii din cadrul sistemului de sănătate erau așteptați să participe la competițiile de șah și dame organizate la Bender. Era o atmosferă de concentrare și muncă intensă, iar ea, cu fiecare mișcare, simțea cum pasiunea pentru jocul de dame o unea tot mai mult de acea lume de competiție.
„Uneori, ca să ajung la concursuri, erau momente când totul se desfășura în condiții speciale. Medicii, ca să mă ducă la Chișinău, au apelat la o salvare. Era un transport special, pentru că, în acele zile, programul era extrem de încărcat și important era să ajung la timp”, povestește ea cu un zâmbet, amintindu-și cum, cu o ambulanță, a ajuns la competițiile de mare importanță din Chișinău. Chiar dacă nu a fost ușor, și-a dat toată energia pentru a înfrunta nu doar adversarii de la mese, ci și diversele neplăceri care apăreau pe drum.
Iar în momentele în care nu se afla pe terenul de joc, alături de ea se afla un susținător deosebit – Dunaevschi Alexandru, un maestru în sport, care o acompania în călătoriile sale. Era mereu alături de ea, oferindu-i încurajări și sprijin moral. „Vreau să devii o șahistă bună, Ada, pentru că îți doresc să îți îndeplinești visul”, îi spunea el, iar aceste cuvinte rămâneau gravate adânc în inima sa.
Deși, uneori, când înfrunta o pierdere, se simțea descurajată, la fiecare victorie erau momente de sărbătoare. „Când câștigam, el mă critica, spunând că trebuia să fac altfel. Dar dacă pierdeam, mă încuraja, îmi spunea că am jucat bine. Așa era Alexandru”.
Își amintește râzând de acea zi, o zi care i-a rămas adânc întipărită în memorie, ca o aventură neobișnuită și plină de peripeții. Se grăbea să ajungă la Chișinău pentru o competiție importantă, dar autobuzul deja plecase. Ce era de făcut? A ieșit hotărâtă la stadion, cu speranța că va găsi o soluție.
Atunci, ca din senin, un bărbat pe o motocicletă „Iava” s-a oprit în dreptul ei și a întrebat simplu: „La Chișinău cine merge?” Fără să stea pe gânduri, și-a ridicat mâna și a răspuns: „Eu!”. Într-o clipă, era deja pe drum, lăsând în urmă îndoielile și grijile.
Drumul nu a fost lipsit de surprize. Pe undeva după Prodănești, motociclistul a tras pe dreapta, s-a întors spre ea și, cu un zâmbet liniștitor, a spus: „Să nu te temi, trebuie doar să îndrept oleacă spinarea”. Apoi, fără nicio grabă, a coborât și a început să facă exerciții, întinzându-și mâinile și spatele, de parcă se afla într-o sală de sport, nu pe marginea drumului.
Râde și acum, amintindu-și cum l-a privit uimită, fără să știe ce să creadă. Dar călătoria a continuat, și după câțiva kilometri, la Ratuș, poliția i-a oprit. Pe atunci, mersul fără cască era permis, nu mai ține minte exact ce s-a întâmplat, dar i-au luat numărul motocicletei. Situația părea complicată, dar motociclistul nu s-a pierdut cu firea, a scos din buzunar o băsmăluță vișinie, frumos împăturită, și i-a spus: „Îmbrobodește-te, te rog.”
Așa, cu basmaua strânsă sub bărbie, a ajuns până în marginea Chișinăului, acolo unde motociclistul a fost nevoit să se oprească. Nu putea intra în oraș fără număr de înmatriculare, dar pentru ea nu era o problemă – știa exact drumul mai departe.
Când s-a întors acasă, însă, nu a fost întâmpinată cu aceeași aventură. Mama a certat-o zdravăn, iar tatăl, cu binecunoscuta lui seriozitate, i-a ținut o lecție despre comportament și bune maniere. „Cum să mă comport și cum să fiu o fată educată”, își amintește ea, zâmbind cu nostalgie.
Băsmăluța vișinie, pe care a uitat s-o mai dea înapoi, stă și acum ascunsă undeva printre lucrurile vechi, ca un simbol al acelei zile pline de neprevăzut și îndrăzneală.
Astăzi, la fel ca și atunci când a făcut primii pași în lumea jocului de dame, pasiunea ei rămâne neschimbată. Fiecare competiție la care participă nu este doar o încercare de a câștiga, ci o ocazie de a trăi din plin bucuria jocului, de a întâlni oameni noi și de a demonstra că adevărata perseverență nu cunoaște limite. Indiferent de rezultat, pentru ea contează să fie acolo, să simtă emoția fiecărei mutări și să știe că, atât timp cât joacă, trăiește cu adevărat.
Ce credeți? Am pierdut partida. Dar nu simt nici o urmă de regret. Din contră, sunt copleșită de bucurie, știind că am avut ocazia și onoarea de a juca dame cu o adevărată campioană. În ciuda rezultatului, fiecare mutare a fost o lecție, fiecare clipă—o experiență de neuitat.
La finalul jocului, ne-am strâns mâinile, iar pentru o fracțiune de secundă, am avut impresia că mă aflu la o competiție adevărată, acolo unde fiecare gest e plin de respect și fiecare privire poartă în ea povestea unei lupte pe tablă.
De-a lungul anilor, Ada a învățat că damele nu sunt doar un joc de strategie și mutări precise. Sunt o lecție de viață. Ele te învață răbdarea, respectul față de adversar și, mai presus de toate, curajul de a accepta provocările cu inima deschisă. Indiferent de vârstă, de vremuri sau de obstacole, jocul continuă. Iar ea, cu aceeași pasiune neclintită, își va așeza piesele pe tablă și va face următoarea mutare.
