Prima dezbatere televizată dintre candidaţii la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova dintre Maia Sandu şi Igor Dodon mi-a lăsat un gust amar, cel puţin din două motive.
Primul: liderul socialiştilor mi s-a adresat de la ecranul azuriu cu apelativul „prieten” (fără să aibă dezlegarea mea, cum ar zice un prieten de la Bucureşti) şi al doilea – prestaţia lui Dodon a fost una absolut jalnică, nedemnă de un pretendent la primul fotoliu în stat. Or, fluturatul în faţa camerelor de luat vederi a nişte hârţoage şi învinuirile papagalice enervante au trădat în el un personaj frustrat şi depăşit de situaţie. Nu ştiu ce au sesizat alţi „prieteni” de-ai lui Dodon, dar eu am înţeles că omul acesta nu poate să gestioneze corect „popularitatea” oferită pe tavă de sutele de mii de jertfe ale minciunilor şi scornirilor de tot felul, iar şapca de preşedinte îi este prea mare.
La rândul ei, doamna Maia Sandu a făcut bine că nu s-a adâncit în explicaţii inutile pe teme de sex sau religie şi nu a permis ca o discuţie serioasă dintre doi oameni serioşi să degenereze într-o ceartă sau bârfă de mahalagii, care s-au întâlnit la fântână pentru a mai spăla c…l cuiva. Şi dacă acest lucru nu i-a reuşit în totalitate vina nu-i aparţine. O parte din vină, de altfel, o poartă şi moderatoarea emisiunii, care a permis ca dezbaterile să fie transformate într-un bâlci… Nu ştiu, poate că în cadrul altor dezbateri se va ţine cont de „greşelile” făcute şi noi, potenţialii alegători, vom putea avea parte măcar de ceva respect şi stimă.
P.S. Poate că au fost şi din acei, care s-au bucurat când Dodon, de la ecranul televizorului, i-a înscris în „lista prietenilor”. Eu, însă, nu doresc să fiu prieten cu acest om care emană atâta ură şi intoleranţă faţă de acei care gândesc altfel.
