La 1 decembrie curent se împlinesc 99 de ani de la Marea Unire — eveniment remarcabil din istoria contemporană. Istoria anilor 1917-1918 ne-a dat o lecție unică și irepetabilă, cum din mai multe forțe slabe, dezbinate se poate forma un flux politic puternic și bine orientat. Marea Unire a fost un rezultat al luptei de secole a adevăraților patrioți. Vreau să remarc că prima unire a Țărilor Române s-a produs la 1600, inițiator al cărui a fost domnitorul Țării Românești M. Viteazul. Spre regret, această unire politică a fost de scurtă durată din cauze de ordin intern și extern. Un alt eveniment și în același timp pas spre Marea Unire îl constituie Unirea principatelor române (Moldova și Muntenia), care s-a produs la 1859.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării votează Actul Unirii Basarabiei cu România. În aceste condiții se intensifică mișcarea unionistă a românilor din Bucovina și Transilvania. În acest plan trebuie să menționez că în anul 1775 s-a produs un rapt teritorial al Moldovei, când Austria a ocupat nordul Țării, numit Bucovina. Lupta românilor bucovineni pentru eliberarea de sub asuprirea străină a fost de lungă durată și anevoioasă. La 1918, această luptă a atins punctul culminant. La 22 octombrie 1918, apare la Cernăuți primul număr al gazetei ”Glasul Bucovinei” în frunte cu profesorul universitar Pușcariu, care a lansat lozinca revenirii în cadrul românismului… La 27 octombrie a aceluiași an, deputații români bucovineni din parlamentul de la Viena, primarii români din localitățile Bucovinei s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți, unde au pus bazele Adunării Constituante. Președinte al acesteia a fost ales Iancu Flandor. Adunarea Constituantă a desemnat Consiliul Național, compus din 50 de persoane și a decis convocarea Congresului General al Bucovinei. La 28 noiembrie 1918, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei, care a hotărât unirea Bucovinei cu România. La 19 decembrie a fost publicat decretul regal prin care se stipula: ”Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a pururea unită cu regatul României”.
În același timp crește mișcarea unionistă a românilor din Transilvania, care se aflau în componența Austro-Ungariei. A fost constituit Consiliul Național Român. La 6 noiembrie 1918, acest Consiliu publică manifestul ”Către Națiunea română“.
În acest document sunt argumentate drepturile la autodeterminare ale românilor. La 1 decembrie 1918, cei 1228 de deputați ai Marelui Sfat Național s-au întrunit în incinta Centrului Militar din Alba Iulia. Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldîs, care a supus aprobării Rezoluția de Unire: ”Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungărească, adunații prin reprezentații lor la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România“. A doua zi, la 2 decembrie, a avut loc prima întrunire a Marelui Sfat Național, care a ales biroul acestuia și Consiliul Dirigent, ce urma să aibă rol de guvern… La 11 decembrie, Consiliul Dirigent adresa o proclamație tuturor locuitorilor din Transilvania și Banat prin care se confirma înfăptuirea Unirii cu România și erau aduse la cunoștință prerogativele acestui organ ales. La 24 decembrie, regele Ferdinand I a emis decretul de Unire a Transilvaniei cu Regatul României și Decretul de organizare provizorie a teritoriului acesteia.
Astfel, ziua de 1 decembrie 1918 a intrat în istoria românilor ca data realizării unității naționale. Unirea săvârșită în 1918 era un început al unui proces de integrare administrativă, politică, economică și culturală în spațiul românesc în cadrul României Mari.
Vitalie Lipovanciuc, Asociația Istoricilor Republicii Moldova,
profesor de discipline socioumane, Colegiul ”Mihai Eminescu“, Soroca
