Prezenţa diferitor religii la Soroca a cauzat apariţia diferitor obiective de cult, o bună parte din acestea dispărând în urma unor cataclisme naturale sau istorico-politice. Astfel s-a întâmplat cu mănăstirea Sfântului Nicolae în 1828, biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil în 1830, Sinagoga Mare în 1932 și biserica nefinisată Sfânta Cuvioasă Parascheva în 1962.
În monografia sa „Basarabia în secolul al XIX-lea”, editată în 1898, Zamfir C. Arbore face referință la descrierea mănăstirilor, întocmită de către arhiepiscopul Dmitri Sulima în 1821. Aici se vorbește despre amplasarea pe malul Nistrului a mănăstirii Sf. Nicolae, construită în 1762 de către boierul Emanache Ruset. Putem presupune că în perioada anilor 1606-1762 așezământul monastic a suferit în urma unor acțiuni militare, fapt ce a dus la necesitatea reconstrucției sau a înălțării unor noi clădiri ale mânăstirii.
Vom cita lista de inventariere privind serviciul călugărilor din eparhia Chișinăului din anul 1821: „Schitul din Soroca al bisericii Sf. Nicolae – biserica e o construcție din lemn acoperită si consolidată… Are patru chilii sub același acoperiș și încă două fiind separate, sub alt acoperiș. Sunt acoperite cu șindrilă, are refectoriu (sala de mese), hambar, șură și beci”.
În anii 1795-1821, starețul mănăstirii a fost ieromonahul Antonii, originar din gubernia Podolsk. În subordinea lui se aflau șase călugări: Olimp, Misail, Kiril, Anastasii, Ananii si Gavriil. Schitul avea opt boi, un taur, opt vaci, patru viţei de doi ani, șapte cai, șase vițeluși de un an. În următoarea listă, cea din anul 1824, în total figurează doar cinci călugări rămași în mănăstire.
În monografia sa dedicată orașului Soroca, editată în 1932, Melete Răuțu descrie locul unde s-a aflat odinioară acest așezământ monastic: „…au mai rămas numai temeliile copleșite de pământ și buruieni, precum și câteva pietre mormântale dintre care una are data 1848… Alte 3-4 pietre mormântale se mai văd peste drum în via domnului Sârbu (actualul șef de birou la actuala Prefectură română). Temelia bisericii s-ar părea a fi în via domnului Cazacu. Tot pe aici se află o fântână cu apă bună și îmbelșugată, numită până astăzi „Fântâna Mănăstirii”.
În revista lunară „Viața Basarabiei”, editată de Pan. Halippa, în volumul nr. 6 din 1932, Dimitrie Iov (D. Iov) a publicat articolul ”Un oraș de graniță: Soroca”. Aici a fost descrisă viaţa cotidiană a orașului, fiind menționată și mănăstirea: „Pe la mijlocul muntelui Soroca, a existat, pe vremuri, o mănăstire care s-a ruinat pe la începutul veacului al XIX-lea. Locul unde a fost mănăstirea, este însemnat printr-o măreața cruce ridicată prin strădania preotului Alexandru Proțencu”.
Ştiri despre localizarea schitului le găsim și la Constantin Tomescu, în cartea „10 ani de la reînființarea Episcopiei Hușilor” din anul 1933: „Era înconjurat din trei părţi de pădure, cea de-a patra latură fiind deschisă spre Nistru. Schitul a fost desfi-inţat în anul 1828”. Însă vedem că, după datele indicate pe o piatră funerară, descoperită în 1932 de Melete Răuțu, înmormântări pe teritoriul mănăstirii se făceau și în 1848, adică peste 20 de ani după închiderea mânăstirii.
În „Enciclopedia României” din 1938, în com-partimentul dedicat monumentelor istorice ale orașului Soroca, este menţionată așa-numita „Fântână a Mănăstirii” [13]. De fapt, este vorba de izvorul situat pe locul mănăstirii Sf. Nicolae. Deci, dacă în 1932 se mai vedeau rămășiţele fundațiilor si ale mormintelor, atunci în documentele topografice mai vechi ar trebui să fie indicată însăși mănăstirea.
Studiind atent imaginea primului plan general color din 1841, am atras atenția asupra unui grup de clădiri situat într-o râpă de la marginea pădurii, în apropierea unui râuleț cu direcția de scurgere spre Nistru. Pe celălalt plan, din 1845, în același loc sunt indicate două clădiri, una situată pe direcția nord-sud, iar cealaltă cu deviere de 45o. În relatările locuitorilor din Soroca, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, sunt menționate rămășițele de fundații, de la biserici și lăcașuri de lemn, pe care localnicii le-au folosit pentru construcții. Având în vedere cele menționate mai sus, am presupus că acele câteva clădiri indicate în planurile lui Vladislav Scovronschi și sunt construcțiile mănăstirii Sf. Nicolae din Soroca, menţionată de S. Ciocanu, care a fost desființată în 1828 și a dispărut complet la mijlocul secolului al XIX-lea.
Pe planul topografic al orașului din anul 1953, aproximativ în acest loc, sunt indicate o fântâna și un izvor, în apropierea drumului care lega partea de jos a urbei din vecinătatea stadionului cu satul Zastânca. Pe hartă, de-a lungul drumului sunt marcate plantații de vii.
Căutarea locului unde se afla cândva mănăstirea Sf. Nicolae și fântâna mănăstirii, în cele din urmă, s-a încununat de succes. Unul dintre localnici, domnul Iurii Şehovțov, care locuiește încă din copilărie pe stradă Mitrofan Cornet, nr. 17, a arătat locul unde pe vremuri se aflau fântâna și mormintele cu plăci de piatră. Locul pe care cândva erau plantațiile de vii a suferit alunecări de teren și mai apoi acolo a crescut o pădurice. Fântâna veche acum este umplută cu pământ, pe locul acesteia se pot vedea doar resturi de zidărie din piatră. De la această fântână și izvorul situat în apropiere, în anul 1950 a fost construită o conductă de apă, în aval spre abatorul combinatului de carne, ale cărui țevi se mai pot încă vedea în unele locuri și astăzi. 
Din cauza spargerilor frecvente de țeavă și a scurgerilor de apă, în anii 1970 au început să se producă alunecări de teren. Din acest motiv, apeductul ieșea des din funcțiune și combinatul de carne a renunțat la utilizarea acestuia. În prezent, apa din izvor curge de sinestătător din conducta veche pe pantă în jos. În locul pe care se aflau mormintele vechi nu am găsit nicio placă de piatră. În schimb, am descoperit urme proaspete lăsate de așa numiţii săpători la negru, pe care Iu. Şehovțov i-a văzut personal în mod repetat cu instrumente speciale de căutare. Drumul care ducea de la strada Mitrofan Cornet și stadionul sportiv până în satul Zastânca în prezent nu mai există, din cauza alunecărilor de teren, pe care le-am menționat mai sus. Doar niște cărări înguste trec printre tufișurile dese de copaci tineri. Cu toate acestea, au fost găsite urme ale temeliilor caselor, despre care a scris în 1932 în cartea sa M. Răuțu. Celebra cruce de lemn pe locul mănăstirii menționată în această lucrare Iu. Şehovțov nu a văzut-o, dar își amintește că tatăl său i-a povestit despre acea cruce și i-a arătat locul de amplasament. Deci, am reușit să identificăm cu precizie locul pe care cândva se afla mănăstirea Sf. Nicolae și am găsit vestita „Fântână a Mănăstirii”.
Vitalie IAŢIUC
Institutul Patrimoniului Cultural, Arhitectura obiectivelor de cult ale orașului Soroca
