Totuși, în momentul când și-a văzut soția urcând treptele trapei de avion, nu și-a putut stăpâni emoțiile. „Cât erau aici, vorbeam liniștit despre ziua plecării. Totul era parcă ok, dar când am ajuns în ultima secundă și am înțeles: «uite, gata, se duc,» parcă am simțit ceva în piept”, își amintește Mișa. Casa din Irlanda îl aștepta liniștită și tăcută, cu jucăriile fetelor rămase prin cameră. Le-a simțit lipsa imediat și spune că de atunci zilele lui au decurs monton și previzibil. „Vii acasă și nu te așteaptă nimeni. Nimeni nu-ți mai râde, nimeni nu-ți mai bate la ușă când te vede. E o stare neobișnuită. Cum lași patul așa îl găsești, cum lași lucrurile așa le găsești. Și e liniște”, spune Mișa.
„În cea mai mare parte ele mă sună. Eu dacă sunt la lucru, atunci îmi fac lucrul și nu mă mai uit la telefon, dar cum vine seara ele mă sună. Amelia, fetița cea mai mică, ia telefonul și mă sună să vorbească. Și dacă mă vede pe ecranul telefonului, începe să râdă, îmi mai pune o imagine cu urechiușe sau iepuraș și râde cu poftă”, povestește amuzat tatăl.
Emma, sora mai mare, este un pic mai rezervată. „Emma e fericită că e acasă – zburdă ca o căpriță dintr-o cameră în alta. Când mă vede la telefon se rușinează și uneori nu prea vrea să vorbească. Eu nu tare insist pentru că e copil și nu vreau să mă impun. Dar vine și ea și povestește ce se întâmplă”.
Tot el povestește că atunci când Elena și fetele în Irlanda, el lucra la construcții și când venea seara acasă era de obicei obosit. „Căutam să mă culc și să mă odihnesc, dar ba una plângea, ba alta alerga. Dar știam că sunt alături”. Acum le duce dorul și-l alină doar vorbind cu ele. Iar când dorul nu mai poate fi suportat, Mișa se uită la pozele din telefon. „Am o sumedenie de poze și filmulețe de când s-au născut fetele. Încep să răscolesc o fotografie, apoi două, apoi trei, mă mai uit la un video și uneori această ocupație se întinde ore întregi”.
Spune că niciodată nu a avut gândul și temerea că timpul și distanța o să le facă pe fetițe să uite de el. „Eu vorbesc cu ele, ele mă văd în fiecare zi și lucrul acesta cred că nu trece așa. Aceasta se memorează”.
La Dublin au rămas o parte din lucrurile fetelor – pătuțul și jucăriile, iar pe un perete sunt lipite niște imagini cu animăluțe. „Mișa a rămas în camera ceea. Uneori el îi arată peretele cu jucării din Irlanda Emmei: «uite tata ce are aici» și Emma începe să plângă, pentru că vrea acolo”, spune Elena.
„Tată e bine să fii și aș recomanda la mulți să fie. Sunt sentimente pe care nu le poți reda prin cuvinte: să simți și vezi un omulean de câțiva centimetri pe care te temi să-l ții în brațe cum crește sub ochi tăi. Dar să fii tată la distanță nu e bine, nu e bine deloc. Atunci când copiii sunt alături de tine, atunci îi simți, îi educi, îi iubești când trebuie și faci toate lucrurile la timpul lor”.