Acum o săptămână, la 17 mai, sorocenii au fost invitați la o întâlnire de suflet cu poetul Vasile Romanciuc și interpretul de muzică populară Mihai Ciobanu. Evenimentul face parte din activitățile tradiționale cu genericul “Oamenii Neamului”, organizat de Centrul de Documentare și Informare „Mihail Sadoveanu” din municipiul Soroca.
Poetul le-a vorbit sorocenilor despre drumul spre carte și importanța lecturii chiar și în epoca digitală, iar interpretul ne-a bucurat cu cântecele îndrăgite pe ambele maluri ale Prutului, multe dintre care pe versurile lui Vasile Romanciuc. “Prin acest proiect, “Oamenii Neamului”, ne-am propus să promovăm toți creatorii și promotorii autohtoni de frumos, a spus de la bun început gazda evenimentului, Eugenia Railean, directoarea Centrului de Documentare și Informare „Mihail Sadoveanu”. Proiectul are deja vreo cinci ani și are priză la public, noi îl realizăm prin programul “Omul anului”. Am avut anul Aurelian Silvestru, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Savatie Baștovoi și iată pe parcursul unui an de zile noi îndemnăm și promovăm și lecturăm scrierile acestor scriitori, pe care-i considerăm mândria neamului. Și dacă pe parcursul anului noi lecturăm opera scriitorului, atunci misiunea întâlnirii de astăzi este să-l cunoaștem mai bine ca om, ca tată, ca bunel”. Printre cei care au luat cuvântul sunt ex-prefecta județului Soroca, profesoara Ana Bejan, șeful Secției Cultură și Turism Soroca, Grigore Bucataru, interpreta de folclor Tamara Coșciug și jurnalista Nina Neculce. “Am în suflet atâtea emoții, încât vreau să vorbesc, astfel și-a început discursul profesoara Ana Bejan. Oameni buni, ce clipe frumoase și oameni frumoși, ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să oprească această clipă. Vreau să o trăim mai mult timp decât o clipă. Vasile Romanciuc este poetul tăcerii, el este un poet filosof, meditativ, un poet care n-a strigat niciodată, ci și-a scris versul în tăcere. Din poezia dumisale am găsit un autoportret, ca să zicem cine este Vasile Romanciuc. Este albină, câmp cu flori, râu, piatră, izvor însetat… Să știți că este un poet și un om de o modestie și valoare extraordinară”. Roxana Capbătut, elevă la colegiul “Mihai Eminescu”, a interpretat cântecul “Busuioc”, pe versurile lui Vasile Romanciuc, fiind apreciată cu aplauze de cei prezenți. Poetul a răspuns la întrebările sorocenilor, iar discuțiile s-au axat pe valoarea cărților în ziua de azi. “Întâlnirile de la bibliotecă îmi dau o stare de bine, fiindcă e vorba de carte și cartea ne adună, ne ține împreună, a mărturisit Vasile Romanciuc.
Vasile Romanciuc: “Dacă nu avem un scop clar în viață, nu știm să deschidem bine ochii să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, eu cred că noi poate suntem printre puținii care cu mare regret uneori ajungem să facem o performanță tristă, să scuipăm în propriul obraz. Lucrurile s-au brodit, ca să zic așa, creierii noștri spălați de mai bine de 200 de ani și tot nu am ajuns ca să ne dumerim ce este cu noi. De multe ori cu regret dăm în gropi ziua în amiaza mare, cu toată lumina bogată a soarelui. Nu știm să ocolim sau nu știm ce să facem cu aceste gropi.”
Eu de multe ori spun acest lucru, îl repet și cred că este unul esențial. Iată se tot vorbește și câte ceva se face din când în când, reparăm drumuri și nu știu ce, dar eu zic că drumul care trebuie reparat capital în primul și în primul rând este drumul spre carte. Eu zic asta ca pe un refren. Dacă ai carte știi să-ți alegi singur drumul pe care mergi și să ajungi acolo unde vrei tu să ajungi. Dacă nu ai carte, alții sunt acei care îți aleg drumul și ajungi acolo unde vor alții. Eu cred că este foarte important ca să fim aproape de carte, să intrăm în miezul cărților, pentru că numai așa putem cunoaște nu doar ce se întâmplă în afara noastră, dar putem să ne dăm seama ce se întâmplă cu noi înșine, să ne citim sufletul, să ne cunoaștem pe noi cu adevărat”. Și fiindcă la evenimente frumoase nu se cade să vii de unul singur, poetul a fost însoțit de soția sa, Valentina, și prietenul Mihai Ciobanu. “Sunt bucuros să văd ochi frumoși și inimi deosebite, le-a spus sorocenilor interpretul de muzică populară. Mă bucur că am ocazia și onoarea să fiu cu onoratul nostru poet, Vasile Romanciuc, și oriunde mi-i dragă să fiu cu întreaga familie Romanciuc. Păcat că nepotul este în Franța, feciorul tot, dar nu-i nimic, vin ai noștri. La Soroca mi-i dragă, țin la niște oameni deosebiți”. Și chiar dacă întâlnirea a avut loc la Soroca, în preajma Nistrului, Vasile Romanciuc a ținut să vorbească și despre Prutul care desparte acest Neam și care i-a marcat copilăria. “Eu sunt chiar de pe malul Prutului, și primăvara, când Prutul este mare, jumătate din grădina noastră este sub apele sale. Țin minte din copilărie cum venea lumea cu coșuri de lozie, le dădea drumul în apă și le scotea cu mult pește. Acesta este momentul frumos legat de Prut, dar este și momentul trist. La noi Prutul este îngust și eu când am început să văd ceva cu ochii mei, ca să zic așa, să înțeleg niște lucruri, am văzut în fundul grădinii sârma ghimpată. Tot timpul pe partea cealaltă de Prut vedeam turla bisericii și-mi spuneam, Doamne, oare o să ajung și eu să văd odată biserica întreagă? Părinții îmi spuneau de acea biserică, o biserică frumoasă. Grație unor oameni frumoși, printre care și dragul meu prieten Mihai Ciobanu, după 70 de ani cât am văzut biserica și satul Liveni prin sârma ghimpată, în sfârșit am văzut satul de partea cealaltă. Nici nu vă imaginați ce emoții extraordinare am avut. Am fost în acea biserică și părintele mi-a spus că în timpul războiului icoana Maicii Domnului a fost rănită de schije, se păstrează rănile icoanei. Ai o senzație de nedescris când vezi acest lucru”. Poetul a citit poezia scrisă după acea vizită, apoi discuția a continuat cu subiecte demne de oameni frumoși.
Icoană rănită
În dreptul bisericii din Liveni,
apa Prutului
bate în roșu.
În cel de-al Doilea Război Mondial,
Diavolul, pufăind din luleaua plină cu pulbere,
În loc de mahorcă,
a tras cu tunul în sfântul lăcaș.
S-a prăbușit
turla bisericii.
Harta noastră
s-a rupt în două atunci…
Rănită,
Maica Domnului din vechea icoană
nimic n-a uitat.
Ochi atoatevăzători
și atoatesimțitori
sunt rănile.
Nicio icoană nu e
doar o pictură frumoasă.
Nicio icoană.
În aerul plin de speranță
al bisericii din Liveni,
m-am rugat:
„Singur Tu, Doamne, ai în cer
harta noastră adevărată,
alcătuită de Tine
și nezdrențuită de schije.
Facă-se harta Ta
precum în cer
așa și pe pământ.
(9-24 august 2018,
Liveni — Chișinău)
