Județul Soroca, la începutul sec. al XX-lea a dat viață mai multor personalități , care s-au afirmat în viața social-politică și culturală din Basarabia. Am avut personalități sorocene remarcabile – Constantin Cazimir, Emanuil Gavriliță, Iustin Frațiman, Pan Halippa, Gheorghe Năstase, Simeon Murafa, Vasile Săcară, Paul Vataman, Profirie Procopii, … Gheorghe Rusu.
Gheorghe Rusu! Nu-l cunoașteți?
Este poetul a cărui trudă, condei și poezie au fost călcate în picioare de regimul sovietic. I s-au tăiat aripile ca să nu culeagă prin vers luceferi, dar cei scris cu penița…
Gheorghe A. Rusu – Poetul martir al Sorocii, strivit de râșnița sovietică în lagărul OLT-5, raionul Ivdeli, Sverdlovsk și înmormântat într-o groapă comună fără cruce la căpătâi.
S-a născut Gheorghe Rusu la 11 ianuarie 1909 în familia lui Antonie și Mariei Rusu din s. Gura-Camenca, județul Soroca. Școala primară din sat absolvește în 1928 Școala Normală „Petru Maior” din Soroca (media 8,5) La Școala Normală este coleg de clasă cu o altă mare personalitate a Sorocii Ion Madonici, învățătorul din Cosăuți, și conducătorul celui mai vestit cor din România de la sf. anilor 30. Lucrează învățător în satul natal, apoi vine din nou la Soroca, unde în 1933 absolvește Liceul de băieți „A. D. Xenopol”. A fost învățător în mai multe școli sătești – Florești, Căprești, Cotiujenii Mari și Cosăuți unde a fost coleg de breaslă și bun prieten cu Ion Madonici. Un bun pedagog, matur în gândirea sa , activ în viața pedagogică din județul Soroca, . Se confirmă prin mai multe articole pe teme pedagogice în revista „Solidaritatea”, organul de presă al Asociației corpului didactic din Soroca , scrie poezie, piese de teatru. Omul sfințea locul unde Dumnezeu l-a așezat.
În decembrie 1934, la Soroca, la tipografia lui Litvac a fost tipărită placheta de versuri „Freamăt…”. De sub pana lui Gheorghe Rusu au mai ieșit două piese: „Pietrarii”, montată pe scena teatrului „Vasile Alecsandri din Iași și „Văpăi”, rămasă în manuscris ca și multe alte versuri scrise și apoi dispărute după dezastrul ocupației sovietice din 28 iunie 1940. Un exemplar al culegerii de versuri „Freamăt…” se află în colecțiile Muzeului de Istorie și Etnografie Florești.
În iunie 1941 Gheorghe Rusu cu familia sa: soția Haritina T. Rusu (Pripa, n. 1913) învățătoare, fii –Leonid (n.1938) și Vitalie, care avea câteva luni de la naștere (n.1941), au fost deportați în Siberia.
Gheorghe Rusu, fiind judecat la ani grei de lagăr, a lucrat ca sclav al regimului totalitar sovietic la tăierea pădurilor în Ivdellag, sistemul de lagăre unde au fost deportați o mulțime de basarabeni. În noaptea de 27 spre 28 februarie 1942, măcinat de bolile căpătate în lagăr și surmenat de fizic, învățătorul, poetul Gheorghe Rusu s-a stins din viață. A murit cu cântecul pe buze. Un sătean de a lui Gh. Rusu, Cioban Ion Mihail, fostul șef de studii de la școala medie din Gura-Camenca, povestea, că toată noaptea (27-28 februarie 19420 sleit de puteri a cântat mai multe cântece: … Car cu patru boi cu lanțu-n coarne și Mama ( versuri Gh. Coșbuc). Dragă cititorule, ca să simțiți cele retrăite de Gheorghe Rusu în închisoarea comunistă, Vă îndemn recitiți poezia MAMA de George Coșbuc, iar noi vă propunem să faceți cunoștință cu minunata plachetă de versuri „Freamăt…” a lui Gheorghe Rusu. Un exemplar al plachetei de versuri s-e păstrează în arhiva Muzeului de Istorie și Etnografie Florești. Doamna Lidia Murafa, directorul muzeului, cu mare bunăvoință ne-a pus la dispoziție pentru cercetare dosarul lui Gheorghe A. Rusu, motiv de a aprecia încă odată munca depusă de colegii din Florești – Lidia Murafa, Vasile Moldovanu și Timofei Murafa. Iar noi Vă propunem o serie de versuri din placheta „Freamăt…” a lui Gheorghe Rusu.
Articol scris de Nicolae Bulat, Muzeul de Istorie și Etnografie din Soroca
Prima poezie, conform originalului, apoi vor urma și altele.
IUBIRE
Iubire-i un principiu
Etern, de înălțare,
Pe care însă’n viață
Nu-l simte orișicare …
Iubire-i năzuință
Spre culmile măriri…
Iubirea e un cântec,
Din gama fericirii…
Iubire-i poezie,
Parfum și vis și floare,
Chemare și credință,
Tăcere și împăcare …
Iubire-i bunătate,
I-o sete de senin…
Și pulsul vieții bate
Mai clar, mai viu, mai plin…
Natura se’mpletește
În ea mai cu noroc,
Iar soarele și vântul
li zic cu mai mult foc …
Iubire întregește
Elanul dintre noi …
Iubiți cu înfocare
Ca să scăpați de voi …
Iubire-i un principiu
Etern, de înălțare,
Pe care însă-n viață, ‘
Nu-l simte orișicare.
MĂ VĂD COPIL …
Mă văd copil sburdalnic, când străjuiam ogorul …
Mă văd sărind prin iarbă și răscolind țărâna,
Când mă puneau ciobanii să le păzesc lor stână;
Din glod făceam palate în care-mi prindeam dorul.
Ah, râsul dimineții și mantia-i de aur…
Ah, boarea de pe vale și ploaia de lumină
Îmi aprindeau în suflet o vrajă dulce, fină,
Simțeam în mine-un freamăt ascuns și un tezaur.
Și mă topeam ca ceara, cuprinsă de căldură;
Vroiam să plâng amarnic, vroiam să strig dreptate,
Vroiam ceva din viață, vroiam ceva din moarte,
Ceva străin de formă și fără de măsură.
Și mă durea splendoarea și-a cerului și-a firii …
Orchestrele naturii mă tulburau mai tare
Și-o mână nevăzută mă îmbia din zare …
Simțeam cum nasc în mine comorile iubirii.
De-atunci mă chinui strașnic, cuprins de’nfiorare …
Amorul meu mă ard și trec așa’n neștire …
Mi-e sete de durere, mi-e sete de iubire
Și-n noaptea mea de sbucium, te chem cu îndurare.
FLORILE IUBIRII
În pieptul meu de mult a’mbobocit un crin
Și-o roză ce-și moaie petalele în sânge …
Sunt florile iubirii … Parfumul lor divin
Tot sufletul mi-l umple și inima mi-o frânge…
Iar sborul de petale mă frige tot mai mult
Și mă frământ în noaptea durerilor amare …
Aud atâtea șoapte și nu știu ce ascult
Și sufletu-mi, departe,mereu ar vrea să soarbe,
Ce tristă pribegie mi-a hărăzit destinul !..
Și cât sunt de spumoase izvoarele iubirii!..
Trecând prin desnădejde, mă simt străin ca spinul
Și ard, chemând aproape ceva fără de nume.
I-atâta de departe spre templu fericirii;
I-atât de-amară viața… I-atât de greu pe lume.
LA ZECE ANI
La zece ani, iubeam cu înfocare
Pe-un înger blond cu ochi de azur …
Și-atunci simțeam o caldă’nfiorare,
Simțeam ceva … de ne’nțeles dar… pur.
De nouă ani era. Doar o fetiță.
Și ne jucam de-a florile în lunci …
Eu îi prindeam un nufăr în cosiță
Și-o sărutam cu atât foc atunci …
Când nu venea cu turma pe toloacă,
Întreaga zi eu nu mâncam nimic …
Eram mâhnit și nu intram în joacă,
Spuneam ceva și nu știam ce zic.
Plângeam mereu, mereu priveam în zare,
Iar oile-mi prin holde se pierdeau.
Și nu fugeam … Primeam cu resemnare
Pedeapsa când stăpânii mă băteau.
La zece ani, iubeam cu înfocare
Pe-un înger blond cu ochi de azur …
Și-atunci simțeam o caldă’nfiorare,
Simțeam ceva … de ne’nțeles dar… pur.
INTUIȚIE
Ce tainic se’nfiripă a dragostei văpaie
Și cât de’nălțătoare sunt imnurile sale!…
Comorile iubirii ne-aprind dureri înalte
Și-aroma lor ferbinte ne tulbură în cale.
Simțim cum se desprinde din tot o dulce vrajă
Și-ntr-un extaz armonic de dor și de ispită,
Trăim orchestra lumii și-a cerului splendoare
Și-atâta înfocare în suflet ne palpită!
Simțim cu deodată se face-n noi lumină
Și ni s’aprind în suflet chemări nebănuite,
De vis și de nădejde ființa nene plină.
Și năzuim cu-ardoare spre steaua fericirii.
I-atâta’nobilare-n a dragostei văpaie …
Atât de nesecate-s comorile iubirii.
FANTASTICA
Era frumos .Pădurea
În somnu-i fredona
O doină ce cuvântul
N-o poate îmbrăca.
Amurgul debarcase
Încet și maestos,
Trecea să prindă zarea
În brațu-i mlădios.
Zefiru’n poala serii
Se puse iar pe joc;
Sărind zglobiu prin iarbă,
Cânta, cânta cu foc.
Și norii țineau luna,
Smeriți , de subțiori,
Iar stelele și cerul
Erau spectatori.
Și’ncet urcau spre ceruri
Parfumuri, simfonii …
Natura se gătise,
Căci trebuia să vii.
Era frumos în seara
Când eu te așteptam
Să vii cu zâna păcii,
Căci, vai, cât te doream ..!
Acel abis, în taină,
Svâcnea, svâcnea mereu
și-‚n scâncetele-i triste
Striga pe Dumnezeu.
* *
*
O mână de Arhanghel
Pe suflet mi-a trecut
Și duhu-mi melancolic
Departe s’a pierdut.
Și-acolo cântau îngerii
Și ceru’ntreg cânta;
Era un joc feeric
Și umbra ta era.
Ah, umbra ta, cu tremur
În mine o strângeam
Și-un dulce plâns mă prinse.
Plângând, visam, visam …
Visam scânteia firii,
Tictacul de apoi;
Sfidam concertul vostru,
Cântând în cor cu voi.
Tu, stând pe un tron de taine,
Sorbeai sărutul meu,
Iar eu, privind la tine,
Simțeam pe Dumnezeu.
Și El îmi spuse toată
Povestea în ascuns,
În inimă scriindu-mi:
„Știi, oare, ce-ai pătruns”. ?
* *
*
Târziu când unda rece
Din vis m’a ridicat,
Un glas încet îmi zise;
„A fost dar a plecat”.
*
* *
De jur eterna pace
Gândea același basm,
Profund strângând la sânu-i
Haoticul ei spasm..
Tăcerea și misterul
Cântau dintr-un fior,
Iar greierii în replică,
Scânceau sfâșiitor.
Și m-am pierdut în noapte
Ca iar să rătăcesc.
Ah, fii slăvit, Părinte,
Dar mult am să mai trăiesc ..?
