Una dintre cele mai vechi referințe documentare care atestă apariția berii în Moldova datează din 1402, când Alexandru cel Bun a dăruit mănăstirii Moldovița o instalație de fiert bere. Câțiva ani mai tarziu, pe 6 octombrie 1408, Alexandru cel Bun acorda nu doar un privilegiu comercial unor berari veniți din Liov pentru producerea berii în Suceava, dar și un imobil care le va servi drept cârciumă.
În 1408, Bartko, “Brauer aus Suczawa”, este primul berar (“brazeator” în documente) menționat printre meșteșugarii din Suceava .
La 3 aprilie 1488, Ștefan cel Mare a donat și el o sladniță mănăstirii Putna, indicând și locul de pe Siret unde mănăstirea putea să o instaleze. În epoca medievală, sladnițele erau “mici fabrici de bere” care aveau în dotare o moară manuală pentru măcinarea malțului, vase mari de fierbere din metal și butoaie de lemn, în principal din stejar, pentru fermentare. Etimologic, cuvântul “slădniță” derivă din slavona veche “sladŭ”, care înseamnă “dulce” sau “miere”.
Consumul de bere în mănăstiri era justificat, în parte, prin practica postului și abstinenței de la consumul de carne. Berea era considerată un aliment potrivit în timpul postului datorită conținutului său nutritiv și faptului că era făcută în principal din ingrediente vegetale, cum ar fi maltul și hameiul.
În Țările Române, consumul de bere a început să crească semnificativ după venirea soldaților austrieci. Prima “berărie” de dimensiuni mai mari se regăsește în Timișoara, iar documentul care atestă existența acestei fabrici datează din 1718, orașul cunoscând o perioadă de înflorire. Fabrica a fost inițial exploatată de autoritățile militare, apoi închiriată succesiv mai multor proprietari.
sursa foto : https://beerologique.org/scurta-istorie-a-berii-in-romania/
