Astăzi vă propunem o poveste de iubire care a schimbat cursul istoriei Moldovei medievale și l-a cumințit pe unul dintre cei mai temuți domnitori ai vremii, Ștefan cel Mare. Vom explora ascensiunea misterioasă a unei tinere, Maria Voichița, de la statutul de captivă la cel de doamnă a Moldovei, într-o perioadă marcată de intrigi, trădări și pasiuni arzătoare. Cine era această adolescentă de 16 ani care, prin farmecul și ambiția ei, l-a captivat pe Ștefan cel Mare, făcându-l să își abandoneze propria soție?
Maria Voichița, fiica voievodului Radu cel Frumos al Țării Românești era o tânără a cărei viață avea să fie marcată de complexitatea intrigilor politice din spațiul românesc. Născută cel mai probabil în jurul anului 1457, la Târgoviște, Voichița provenea dintr-o familie cu o istorie plină de rivalități și alianțe delicate. Radu cel Frumos, tatăl său, era fratele renumitului Vlad Țepeș și unul dintre preferații sultanului Mahomed al II-lea, care l-a susținut în mai multe rânduri pe tronul Țării Românești. Pentru Radu cel Frumos, acceptarea statutului de vasal al otomanilor era o decizie dificilă, dar calculată. Ea îi garanta susținere în fața rivalilor interni și îi asigura o oarecare independență internă.
Totuși, această alegere i-a adus un inamic redutabil pe Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Spre deosebire de Radu, Ștefan refuza categoric supunerea față de sultan și căuta alianțe cu domnitorii creștini din Europa Centrală, în special cu regele Ungariei, Matia Corvin. Această viziune opusă a dus la escaladarea tensiunilor între cei doi, mai ales în anii 1470, când Ștefan și-a consolidat puterea și a început să intervină activ în treburile interne ale Țării Românești. Rivalitatea lor a fost alimentată și de sprijinul pe care Ștefan I l-a oferit lui Basarab Laiotă, un alt membru al dinastiei Basarabilor, care refuza să se alinieze politicii otomane. Spre deosebire de Radu, Basarab, era dispus să respingă influența otomană, poziționându-se ca un pretendent patriot la tronul Țării Românești, ceea ce l-a făcut un aliat convenabil pentru Ștefan.
Conflictul a atins un punct de cotitură în 73, când Ștefan și Basarab au organizat un raid asupra Târgoviștei, capitala Țării Românești. Potrivit Letopisețul anonim al Moldovei, Ștefan a cucerit cetatea într-o manieră strategică și decisivă. Pe 24 noiembrie 1473, acesta intră în Târgoviște și capturează o serie de simboluri ale puterii lui Radu comorile, steagurile și, cel mai important, familia. Conform însemnărilor cronicarului, la douăzeci și patru ale aceleiași luni, miercuri a luat Ștefan voievod cetatea și a intrat în ea și a luat și pe doamna Radului voievod și pe fiica lui, care era singura născută și toate comorile lui, și toate veșmintele lui și toate steagurile lui.
Deși Radu cel Frumos a reușit să scape și să fugă. Soția sa, doamna Despina, și fiica lor, Maria Voichița, au căzut prizoniere în mâinile lui Ștefan și au fost duse la Suceava, centrul puterii moldovenești pentru acea perioadă. Capturarea familiei unui domnitor rival era o mișcare neobișnuită. În general, astfel de conflicte se desfășurau între armate și conducători, iar familiile, în special femeile și copiii, erau cruțate.
Totuși, gestul lui Ștefan avea o puternică simbolistică. Nu era doar o demonstrație de forță împotriva lui Radu, ci și un mesaj clar pentru sultanul Mahomed al II-lea. Capturarea familiei lui Radu simboliza refuzul categoric al lui Ștefan de a accepta influența otomană în Țara Românească și reafirma autoritatea sa asupra Moldovei și ambițiile sale de a influența politic vecinul din sud.
Maria și mama sa, doamna Despina, au fost plasate sub strictă supraveghere la Suceava, fiind considerate prizoniere de rang înalt. Deși nu au fost tratate cu asprime, ele nu aveau libertatea de a părăsi curtea și nici de a intra în contact cu persoane din afara cetății Suceava, o cetate fortificată puternic și locul de reședință al lui Ștefan. Măsurile de securitate asigurau izolarea completă a celor două femei, cu scopul de a le reține ca și garanții politice și de a preveni eventuale încercări de eliberare organizate de susținătorii lui Radu.
Această captivitate a fost pentru Maria Voichița o adevărată lecție de adaptare și rezistență crescută într-o curte unde avea o poziție privilegiată. Voichița s-a văzut brusc aruncată într-un context ostil, unde statutul ei nu-i mai aducea niciun privilegiu. Suceava era centrul unei curți guvernate de reguli stricte, unde fiecare mișcare era monitorizată. A trebuit să învețe rapid, să își controleze comportamentul, să navigheze printre intrigi și să își adapteze rolul în această nouă viață.
În momentul în care Ștefan cel Mare a întâlnit-o pe Maria Voichița era deja căsătorit cu Maria de Mangop, o prințesă bizantină din renumita familie a Comnenilor, cu o descendență imperială de secole, ancorată în istoria Bizanțului. Căsătoria lui Ștefan cu Maria de Mango nu a fost doar o uniune personală, ci o alianță strategică menită să întărească poziția Moldovei în fața presiunii otomane și să ofere sprijinul unui aliat important din Peninsula Crimeei.
Maria Voichița, cu o frumusețe delicată și trăsături angelice, părea aproape o copilă față de impunătoarea Maria de Mango, care, prin originea sa nobiliară, întruchipa eleganța și prestanța unei prințese bizantine. Totuși, farmecul tineresc al Voichiței asociat cu o anumită inocență, pare să fi stârnit un interes aparte în Ștefan, care s-a simțit imediat atras de prezența ei. Voichița, mică de statură și cu o privire pătrunzătoare, nu era doar o adolescentă captivă, ea aducea cu sine o notă de prospețime și de mister.
Fermecat de Voichița, Ștefan nu a fost atras doar de aspectul ei fizic. Istoricii, printre care și A.D. Xenopol, sugerează că Voichița era o tânără inteligentă, conștientă de poziția sa și de influența pe care o putea exercita. Xenopol o descrie drept mândră, o persoană conștientă de farmecul său și de capacitatea de a atrage atenția unui domnitor puternic. Se pare că Voichița știa să-și folosească atuurile, acceptând și poate chiar încurajând afecțiunea lui Ștefan, în ciuda faptului că soția lui, Maria de Mango, îi fusese protectoare și i-a oferit un loc în inima curții moldovene.
Pentru Maria de Mango, o prințesă obișnuită cu rigorile și eticheta bizantină, această situație a fost cu adevărat dificilă. Deși venise în Moldova în postura de soție legitimă și de reprezentantă a unei mari case nobiliare. Maria de Mango s-a trezit prinsă într-un triunghi amoros cu propriul ei soț și o tânără captivă. Spre deosebire de curțile bizantine, unde onoarea și sobrietatea contau enorm, curtea Moldovei sub domnia lui Ștefan avea reguli diferite, iar Ștefan, cunoscut pentru firea sa pasională, nu s-a sfiit să își manifeste afecțiunea față de Voichița în mod deschis.
Povestea lui Ștefan și Voichița nu a rămas mult timp ascunsă, ci a devenit un subiect de discuții șoptite la curtea moldovenească, acolo unde tensiunile erau resimțite de toți cei prezenți. Xenopol descrie acest episod ca pe o confruntare tacită între Voichița, ambițioasă și dornică să își depășească statutul de captivă, și Maria de Mango, doamna oficială a Moldovei, dar tot mai ignorată de soțul său. Maria de Mangop, a privit neputincioasă cum relația lui Ștefan cu Voichița se adâncea, transformându-i propriul mariaj într-o umilință publică. Încetul cu încetul, și-a văzut autoritatea știrbită și statutul amenințat într-o curte unde visase să fie respectată și protejată.
Legătura dintre Ștefan cel Mare și Maria Voichița s-a transformat dintr-o atracție discretă într-o relație deschisă și aproape sfidătoare pentru cei de la curte. Această apropiere s-a dezvoltat într-un context complicat, întrucât Maria de Mango, prin poziția ei de prințesă bizantină, adusese Moldovei nu doar o alură de legitimitate în ochii lumii ortodoxe, ci și alianțe valoroase în Peninsula Crimeei.
Ștefan nu și-a ascuns afecțiunea pentru Voichița, gesturi rare pentru un domnitor de rangul său în acea epocă, într-o societate profund tradiționalistă, unde onoarea conta enorm. O astfel de situație a stârnit scandal, curtea Moldovei a devenit astfel scena rivalității dintre cele două femei, iar Maria de Mango a fost nevoită să facă față unei suferințe constante, văzând cum soțul ei își manifesta deschis iubirea pentru o altă femeie. Scandalul a atins apogeul în 1475, când turcii au atacat Crimeea, supunând -o complet și preluând controlul asupra posesiunilor Comnenilor, inclusiv asupra Mangop ului.
Frații și verii Mariei de Mangop au fost uciși, lăsând-o pe prințesa bizantină nu doar văduvită de familie, ci și lipsită de statutul care îi asigurase inițial o poziție respectabilă la curtea Moldovei. Alianța cu Bizanțul, odinioară o garanție de legitimitate și stabilitate, s-a prăbușit odată cu pierderea Mangopului și a familiei Comnenilor, iar Maria de Mangop s-a trezit într-o poziție tot mai fragilă.
În această perioadă de doliu profund, Maria de Mango s-a văzut neglijată de Ștefan, care își manifesta afecțiunea pentru Maria Voichița în mod deschis. Privindu-și căsnicia destrămată și asistând neputincioasă la ascensiunea Voichiței Maria a simțit o izolare cruntă într-o curte unde odinioară sperase să fie respectată și protejată.
Nici măcar nașterea gemenilor săi nu a reușit să o apropie de domnitor, iar locul său în inima lui Ștefan a fost tot mai evident ocupat de Voichița. În această atmosferă de tensiune și competiție, influența Voichiței a devenit tot mai clară. Deși foarte tânără, Maria Voichița a înțeles rapid cum să-și exercite puterea la curte și cum să profite de circumstanțele nefavorabile Mariei de Mangop. Conștientă că poziția ei depindea de eliminarea definitivă a soției legitime a lui Ștefan, Voichița ar fi putut contribui subtil la deteriorarea stării emoționale și fizice a Mariei.
Cronicile vremii sugerează că Voichița ar fi jucat un rol activ în izolarea Mariei de Mango, exercitând o presiune psihologică constantă asupra rivalei sale. Constantin Gane, în ”Trecute vieți de doamne și domnițe” descrie cum rivalitatea dintre cele două femei, au dus-o, desigur în mormânt pe Maria de Mangop. Nici măcar rangul său și onoarea adusă de descendența imperială nu au putut-o proteja de această înfrângere tăcută și personală la curte. Istoricii sunt împărțiți în privința momentului oficializării relației dintre Ștefan cel Mare și Maria Voichița. Xenopol susține că, după pierderea posesiunilor din Crimeea, Ștefan ar fi ales să divorțeze de Maria de Mango pentru a o lua de soție pe Voichița. Pe de altă parte, istorici precum Nicolae Iorga cred că nunta dintre Ștefan și Voichița a avut loc abia în 1478, după moartea Mariei de Mango.
Un deces învăluit în mister și controversă este moartea Mariei de Mangop. În decembrie 1477, s-a produs în condiții neclare, iar această pierdere a fost rapid asociată nu doar cu suferințele și umilințele îndurate la Curte, ci și cu posibila implicare a Mariei Voichița, care ar fi putut contribui într-un mod subtil la moartea rivalei sale. În lipsa unor dovezi clare, ipoteza implicării Voichiței în acest episod rămâne deschisă, iar figura sa capătă o nuanță misterioasă, amplificând speculațiile asupra rolului său în acest episod tulbure din viața lui Ștefan cel Mare.
Astfel s-a încheiat unul dintre cele mai tensionate capitole din viața sentimentală a lui Ștefan cel Mare și a deschis drumul Mariei Voichița către tronul Moldovei. Cel mai probabil, Ștefan și Maria Voichița s-au căsătorit în vara anului 1478, la un an după moartea Mariei de Mango, deși unii autori susțin că Ștefan ar mai fi așteptat trei ani înainte de a oficializa relația, fie din cauza vârstei fragede a Mariei Voichița, fie din alte motive politice sau personale. Astfel, Maria Voichița trece de la statutul de captivă la cel de soție legitimă și doamnă a Moldovei.
Deși relația cu Ștefan a fost plină de controverse și i-a adus suferințe, Voichița a reușit să devină una dintre cele mai influente figuri feminine din istoria Moldovei. Prin această căsătorie, ramura Drăculeștilor se unea simbolic cu dinastia Mușatinilor, consolidând o legătură între două mari familii domnitoare ale Țărilor Române și deschizând un nou capitol în istoria Moldovei. După căsătorie, Ștefan cel Mare și-a domolit spiritul aprins, dedicându-se cu loialitate Mariei Voichița.
Aceasta nu a fost doar soția sa, ci o prezență importantă și un sprijin constant atât în viața personală, cât și în contextul politic al vremii. Inteligentă și abilă, Maria Voichița a știut să îi ofere lui Ștefan stabilitatea de care avea nevoie într-o perioadă marcată de conflicte externe și provocări interne. Prezența ei echilibrată s-a reflectat și în activitatea de ctitorire a domnitorului, dedicat tot mai mult construirii de lăcașuri de cult și întăririi Ortodoxiei în Moldova.
Printre realizările remarcabile ale lui Ștefan și Mariei Voichița se numără ctitorirea Mănăstirii Voroneț în 1488, un simbol durabil al Moldovei, renumit pentru frescele sale de un albastru unic. Această ctitorie stă mărturie atât pentru credința profundă a cuplului, cât și pentru rolul Mariei Voichița în sprijinirea Ortodoxiei. De asemenea, o dovadă a prețuirii lui Ștefan pentru soția sa este fresca de la biserica din Dorohoi, unde voievodul a dispus realizarea unui portret al Mariei Voichița, într-o scenă inspirată din arta renascentistă, asemănătoare stilului lui Botticelli.
Maria Voichița i-a dăruit lui Ștefan trei copii Bogdan Vlad, care avea să-i urmeze la tron, și două fiice, Ana și Maria. Cu toate acestea, fericirea familiei a fost umbrită în 1499 de moartea prematură a fiicei lor, Ana, o pierdere dureroasă pentru Voichița, care era foarte atașată de copiii săi. Tragedia a lăsat o amprentă profundă asupra doamnei Moldovei, care și-a purtat doliul în tăcere și și-a canalizat durerea în credință și în sprijinul constant oferit lui Ștefan. Ultimii ani ai lui Ștefan au fost marcați de suferință fizică.
După decenii de lupte neobosite și strategii complexe, afectat de vechi răni și de boală, legendarul voievod a simțit povara bătrâneții. În această perioadă dificilă, Maria Voichița i-a fost alături necontenit, demonstrând de o loialitate neclintită, oferindu-i alinare și îngrijire. În acest timp, Ștefan a făcut pregătiri pentru succesiunea la tron, asigurându-se că Moldova va rămâne sub o conducere stabilă după plecarea sa. Maria Voichița l-a sprijinit pe fiul lor, Bogdan Vlad, moștenitorul tronului, oferindu-i îndrumarea și experiența sa.
În primii ani ai domniei lui Bogdan. Voichița a rămas o figură maternă și o forță de sprijin, ajutându-l să navigheze prin provocările politice și diplomatice. După moartea lui Ștefan, Maria Voichița s-a retras de la Curtea domnească, dedicându-se rugăciunii și memoriei domnitorului. A rămas implicată în acte de caritate, și a continuat să sprijine mănăstirile ctitorite împreună cu Ștefan, într-un gest de continuare a moștenirii lor.
A trăit încă șapte ani după moartea soțului său, rămânând o prezență discretă, dar respectată, până la moartea sa, în anul 1511.
