Tatăl meu, Trofăilă Ignat, s-a născut în 1912 în satul Visoca, raionul Soroca, într-o familie înstărită. Părinții au stăruit să-i ofere o educație bună, astfel că a urmat studii pedagogice la Iași. Cânta extraordinar de frumos la vioară. După ce a lucrat ca învățător o perioadă, a fost numit director al școlii din satul Malcăuți, județul Soroca.
S-a căsătorit cu mama mea, Slonovscaia Irina, născută în satul Șalvirii Vechi, într-o familie de oameni avuți. Când s-au căsătorit, mama avea doar 16 ani. Au moștenit de la părinți mult pământ, o gospodărie frumoasă și o stupină. Mama s-a dedicat grijilor casei, în 1940 s-a născut sora mea, Eugenia, iar după 8 ani, eu. Părinții mei trăiau în armonie și bună înțelegere, dar a venit anul 1949. Oamenii tot mai neliniștiți au început să vorbească despre deportări. Aceste zvonuri băgau frica mai ales în cei care agonisiseră avere în sudoarea frunții și nu voiau să intre în colhoz.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, după o zi grea de muncă, toată familia noastră dormea când, pe la ora 2 noaptea, în casă au intrat cinci bărbați îmbrăcați în uniforme militare. Tata a reușit să sară prin geam afară. Au tras în el, rănindu-l la picior, totuși el a reușit să fugă și să se ascundă într-o vie. Pe mama și pe noi doi copii ne-au luat cu forța din casă și ne-au urcat într-o căruță în toiul nopții. În sat se auzeau strigăte înspăimântate și focuri de armă. Un convoi de căruțe încărcate cu bătrâni, femei și copii se îndreptau în zorii zilei spre gara Târnova. Ne-au încărcat în vagoane de marfă. Nu am luat cu noi nici mâncare și nici apă. Trenul mergea doar noaptea, ziua staționa sub pază strașnică. La stații schimbam hainele pe niscaiva mâncare și apă. Din puținul ce-l aveau oamenii se împărțeau între ei. Mulți, însă, nu au rezistat, cei mai slabi s-au stins în drum, iar cadavrele lor au fost aruncate din mers. În vagonul nostru o femeie însărcinată a murit în timpul nașterii. Am ajuns în orașul Kurgan. Pe noi de aici ne-au repartizat în sovhozul Bascovscoe. Ne-au cazat în barăci, care anterior au fost grajduri pentru cai. Apă nu aveam, o aduceam de departe în butoaie, iar de pâine, nici vorbă. Coceam niște lipii din tărâțe și furaje pentru găini.
Tatăl a aflat adresa unde am fost deportați și a venit la noi, mare ne-a fost bucuria. Iarna, toată lumea mergea la tăiat pădure. Femeile lucrau de rând cu bărbații. Mulți nu au rezistat, au fost găsiți morți în pădure, fie au înghețat de frig, fie au murit de foame, sau istoviți de munci grele. Când autoritățile au aflat că tatăl are studii, l-au numit brigadier în câmp. Era foarte strict. O femeie din brigada lui, după ce a băut apă, a umplut garafa cu mazăre, ca să gătească de mâncare copiilor. Sărmana a fost judecată…
În martie 1953, după moartea lui Stalin, moldovenilor li s-a permis să se mute în oraș. Familia noastră s-a mutat în Kurgan și a primit 6 ari de pământ. Însă, bucuria noastră nu a durat mult. În apropiere curgea râul Tobol, care se revărsa la fiecare 10 ani. În acea primăvară a făcut mare prăpăd. Era înainte de sărbătorile de Paști și pregătirile erau în toi. Mama vopsea ouăle când o sirena ne-a scos pe toți în grabă mare din casă. Noi ne-am evacuat, dar tatăl meu a rămas și s-a salvat urcând pe acoperișul casei. După inundație, casa noastră s-a prăbușit și tata precum alte zeci de familii de moldoveni, a fost nevoit să reconstruiască locuința din temelii. Pe meleaguri străine, departe de casă, moldovenii erau tare săritori la nevoie, se uneau câteva familii la un loc, femeile și copiii curățau grinzile de lemn, iar bărbații ridicau pereții.
În Siberia, în familia noastră s-au născut încă trei copii: fratele Veniamin și surorile Alexandra și Nina. Părinții mei au fost foarte muncitori: tatăl meu a învățat să coase pâsle, iar mama să coase la mașină. Primeau comenzi de la oameni și astfel am început să ducem un trai ceva mai ușor. Când au aflat că familiilor de moldoveni li se permite să se întoarcă la baștină, părinții mei nu au ezitat o clipă. Au vândut casa din Kurgan și ne-am întors în Moldova noastră dragă.
Dar autoritățile nu ne-au permis să ne întoarcem în satul nostru, în casa noastră. Tatăl meu s-a aranjat ca vânzător, apoi magaziner la un depozit, fiindcă i s-a interzis să se întoarcă în școală. În 1989, la 20 iunie, familia noastră a fost reabilitată printr-un decret al Ministerului Afacerilor Interne al RSSM. Toți membrii familiei au fost declarați drept victime ale represiunilor politice.
Părinții mei au fost oameni harnici și nu au cedat în fața greutăților vieții. Întorcându-se în Șalvirii Vechi, au construit o casă nouă. Iar noi, copiii, am fost trimiși la studii și am fost ajutați de părinți cum au știut mai bine.
Deportările însă au lăsat o rană adâncă în inimile noastre, al celor care am supraviețuit. Bunicul meu, Slonovschi Petru, a murit acolo, în Siberia, după ce a fost deportat din satul Shalvirii Vechi împreună cu fiica sa (sora mamei), Talmațcoi Natalia, și cei trei nepoți.
Sunt mândră de părinții mei, care și-au trăit viața cu demnitate, păstrând tradițiile familiei și oferind copiilor și nepoților modele de viață demne de urmat. Plecăciune tuturor acelora care au devenit victime ale acestei istorii cumplite din viața țării noastre.
Pelin Clavdia, profesoară de limba și literatura rusă, Laureat al Premiului Pușkin în 2004, s. Shalvirii Vechi, r-nul Drochia
Informație pregătită de Emilia Bobeică
