Astăzi, când toată lumea se mai află încă în febra sărbătorilor, iar bătaia tobelor și sunetul stringent al trompetelor ne mai zgârie auzul, eu am două (cel puțin) motive de a-mi presura creștetul cu cenușă. Ambele motive țin de situația politică, or această molimă ne macină în continuare ficații și ne face să lăsăm în umbră teme incomensurabil mai importante pentru existența noastră. În primul rând, recunosc că am greșit atunci când mi-am pus fireasca, dar nițel sarcastica, întrebare: după alegerile prezidențiale din Ucraina vecinii noștri au câștigat un președinte sau au pierdut un actor? și, în al doilea rând, recunosc că am investit prea multă încredere în tandemul Maia Sandu-Andrei Năstase și că, inclusiv cu votul meu, RM astăzi este mai aproape ca oricând de o cădere rușinoasă la fundul (fiindcă locurile din față sunt deja ocupate) colosului cu picioare de lut de la Răsărit. A trebuit să treacă mai puțin de 100 de zile ca eu, și alții ca mine, să aflăm răspuns la cele două întrebări: unu — da, Ucraina a câștigat un președinte care, pe lângă tinerețea și nedorința de a merge la compromisuri cu propria conștiință, în primul rând, dă dovadă de un spirit patriotic de invidiat și de o dragoste sinceră față de acei care l-au votat sau nu l-au votat și doi — duetul Maia și Andrei, transformat într-un trio de mai mare rușinea, nici pe departe nu au făcut schimbarea, ba dimpotrivă, ne-au făcut să ne simțim umiliți, batjocoriți, scuipați și călcați în picioare. Ce mai la deal-la vale, un actor de comedie s-a dovedit a fi mult mai bun și mai pragmatic decât unii absolvenți de Harvard-uri, nemaivorbind de pasagerii de ocazie (PSRM) ai ACUM-ului.
Cel mai elocvent exemplu întru justificarea acestei ipoteze este, cu siguranță, sărbătorirea de cele două țări (la o distanță de doar patru zile) a Zilei Independenței. În Ucraina această zi a fost sărbătorită pe bune, fără efecte ieftine, fără tam-tamuri sterile, dar cu o doză mare de patriotism adevărat și nu unul de fanfaronadă. Toată sărbătoarea s-a axat exclusiv în jurul valorilor naționale, iar inima și sufletul petrecerii a fost președintele Zelenschi. Acesta a renunțat la tradiționala paradă militară dorind, probabil, să mai spună încă o dată că în secolul XXI contează nu mârlanii înarmați până în dinți, dar acei care pun în prim-plan onoarea și demnitatea. Focurile de artificii și placatele mobilizatoare nu au fost doar ingrediente obligatorii în astfel de cazuri, dar niște instrumente perfect justificate, or în spatele lor se văd faptele concrete ale noului președinte, începând cu micșorarea prețului la energia electrică cu circa 20 la sută și terminând cu politica rigidă și fără pic de umilință în relațiile cu Kremlinul. Probabil, deloc întâmplător culoarea albă a fost în acea zi predominantă în toată Ucraina, or albul este semnul curățeniei și demnității… În Republica Moldova (inclusiv și la Soroca) sărbătoarea a decurs conform calapoadelor tradiționale, fără pic de originalitate — aceleași adunări solemne, aceleași discursuri plictisitoare, aceleași înmânări de Diplome și titluri de Cetățean de Onoare, aceeași lipsă de onoare și demnitate, aceeași fățărnicie din partea unor rău-intenționați pe care îi doare în pălărie independența și care după 28 de ani mai poartă în sân piatra cu care mai lovesc în tot ce este românește, aceleași focuri de artificii (citește: bani aruncați în vânt), numai că toate acestea nu au avut nici o acoperire și nici o justificare, începând cu scumpirea semnificativă a energiei electrice și terminând cu statutul de lacheu pe care RM și l-a consolidat în relațiile cu FR. La Chișinău sărbătoarea nu a avut un nucleu și un suflet care i-ar fi unit pe toți împreună (poate, cu excepția întâlnirii informale în fața guvernului a unor demnitari cu populația). La noi fiecare a fost cu sărbătoarea și independența sa. Discursul doamnei Maia Sandu despre „un stat responsabil, care lucrează pentru cetățenii săi” a fost unul bun, dar… cum poți construi o astfel de identitate împreună cu acei care toarnă apă la moara străinului? Astfel, în RM sărbătoarea nu a impresionat printr-o culoare aparte, totul fiind pestriț și ambiguu, precum pestriță și ambiguă este viața noastră. Iar dacă totuși vorbim de culori, apoi cea mea indicată ar fi fost culoarea gri, care ne reprezintă cel mai bine.
Apropo, chiar în toiul sărbătorilor Dodon nu s-a sinchisit să mai toarne încă o linguriță cu dohot — vedeți Dumneavoastră, în opinia celui care conduce de facto această alianță construită, pardon, pe muci, RM nu va mai adera la UE, dar trebuie doar să profite de banii europeni și să… fortifice relațiile cu CSI. Ar putea oare afirma așa ceva Volodimir Zelenschi? Dumneavoastră ce ziceți?
