Cerlina: viaţa între parnice şi sere (FOTO)

Nevoile, lipsa profesiei şi a locurilor de muncă în sat i-au făcut pe mai mulţi locuitori ai satului Cerlina să înceapă mici afaceri cu sere. Ocupația se practică atât de bătrâni cât și de generația tânără.

„Din sera asta am să las numai vreo 5 metri”

După ce şi-au construit casa şi au lucrat un timp în colhoz, soţii Glijin au început o mică afacere de familie, creşteau răsad în trei parnice. După destrămarea Uniunii Sovietice, parnicele şi cotele au rămas unica ocupaţie şi sursă de supraveţuire pentru această familie. „Acum deja nu-mi mai trebuie. Genunchii şi coatele îs roase de la scândura pe care stau să plivesc. Şi mult nu stai în seră, că dau căldurile. Ti-năduşi. Anul acesta o mai ţin aşa, cu o seră şi trei parnice. Da la anul, dacă a da Dumnezeu s-ajung, voi semăna  în grădină popușoi, iar din sera asta am să las numai vreo 5 metri, şi vreau să-mi mai las şi un parnic – atâta cât de mâncare”, ne povesteşte Vera Glijin.

Bătrânul Efim, soţul ei, aducea gunoi putred din fundul grădinii. În timp ce îi ducea căldarea soţiei, care plivea şi aştepta să presure cu gunoi putred în seră, îmi povesteşte tehnologia după care îşi fac parnicele şi serele: „Săpăm o groapă, cam până la genunchi, punem un strat de gunoi cernut şi-l tăpuşim cu „trambovka”, şi apoi semănăm. După care se mai presoară un strat de gunoi putred cernut printr-o sită măruntă. Gunoiul îl luăm de pe urma animalelor din gospodărie. În decursul unui an se adună şi putrezeşte, atunci se poate de folosit, că dacă-i gunoi viu, „arde” totul”, explică domnul Glijin.

Vera Glijin, după ce plivi o bucată, presură cu gunoiul pregătit după tehnologia menţionată peste culturile cu frunze cât negru sub unghie. „Aici în deal, începu să povestească bătrâna, era o livadă cu cireşi, acum îi pământul Nimereucii (al com. Nimereuca – n.a.), şi cei doi copii ai mei culegeau de dimineaţă, iar eu când mă întorceam de la piață, culegeam cu ei până seara vreo 300 de kg de cireşe. Ei, da înainte, când punem pepeni, era un fel de soi Moldova 13, făcea câte 3 pepeni la toată încheietura. Iaca de acolo aveam de unde culege. Erau şi verzi şi mai buni. Aacum aşa nu se mai fac. Tata meu ave pământ mai mult, şi mai punem şi la dânsul răsad. Creşteau pepenii”,  îşi aminteşte tanti Vera din experienţa ei de agricultor.

– De unde luaţi apă pentru irigare pe timpuri?, întreb curios.

– „Aduceam atunci apă din Nistru, luă vorba bătrânul Efim. Luam cu polobocul şi aduceam cu trăsura până acasă. Fântâni erau puţine şi era greu de scos apă din ele. Iaca de aici și până la Nimereuca erau frigate (un fel de pompe – n.a.) şi udau cu apă din Nistru. Acum, ca un gospodar să ude, trebuie să aibă permis de la Chişinău, şi să mai plătească impozit. Eee…”, face bătrânul un gest disperat cu mâna şi ia o căldare curată şi se duce să aducă apă din fântâna din ogradă.

– Cu ce transport plecaţi la piaţă?, îi întreb.

– „Când aveam maşină, plecam cu maşina, continuă povestirea Vera Glijin. Amu cu trăsura. Poate ne va lua feciorul nostru, Ion. Încă dacă va avea loc, da cred că o să ia priţepu’. Da înainte, plecam la piaţă la Gaiseni, pe la Tulceni, Vahnearca, prin Ucraina… Într-o vreme plătem maşină şi ne duceam. Aacum s-o mântuit cu Ucraina. Da şi la Camenca nu mă mai duc. Când treceam la Cuzmin, era negreaţă de lume. Ne duceam, că bani trebuia toată vremea. Și banii câștigați la vânzarea răsadului îmi achit aratul şi semănatul, mai plătesc pământul… aşa ne-a trecut viaţa”, spune dânsa, îşi ia mai vreo două sute de fire de roşii şi le răsădește într-un colţ al serei.

„…restu, săracii, cumpără”

În seră se seamană diferite culturi, mai mult roşii, ardei dulci şi castraveţi. Pentru castraveţi este nevoie de nişte cuburi săpate de pe malul Nistrului. Se sapă cu un hârleţ îndoiat în unghi de 90 de grade, şi cubul cu iarbă se pune cu picioarele în sus, se taie în mijloc o pălărioară cât unghia de la degetul căpitan al mâinii şi acolo se pune sămânţa, apoi se presoară cu gunoi putred.

Maria Paşa o găsesc semnând castraveţi. „Eu pun pepeni, aud de frig, da îi pun. Pepenii îi pun până la 10 aprilie, căci îi scot mai târziu. Pentru mai devreme îi pun în seră. Sămânţa o cumpăr de la o femeie de la Nimereuca. Care-i pun eu acum, o încolţit 5 zile. O zi îi pun în apă, după într-o cârpă udă, unde stau trei zile. Dacă îi veche seminţele nu chiar aşa uşor încolţesc. Da nici acestea nu toate au încolţit. Iaca este câte una care nu o prins, îmi demonstrează femeia câteva seminţe neîncolţite. Și răsad facem aici, mahalaua noastră și o mahala mai încolo, dar acolo sunt niște bătrâni, iar restu, săracii, cumpără. Ia uită-te ce frumoşi sunt chiperii”! Şi continuă să pună sămânţa de castraveţi în cuburi. Îi mai rămâne o palmă de seminţe.

Lumea vrea mai ieftin

Creşterea răsadului este practicată de mai mulţi locuitori ai satului, ocupaţia se transmite din tată în fiu. Este şi cazul lui Ion, fiul lui Efim şi al Verei Glijin. Împreună cu soţia sa Raisa, dis-de-dimineaţă îşi caută de treabă prin seră. I-am prins la amiază, când au ieşit pentru o oră ca să ia o gustare. Am profitat de ocazie şi am discutat puţin.

 „În februarie semănăm curechiul, îmi vorbeşte Raia Glijin, în martie îl „pichiruim”. Dar se vinde în mai şi până la jumătate de iunie. Acum vorbesc de soiuri timpurii.  Da’ sunt şi care se vând toată vara. Cel mai mult punem în pământ ardei dulci şi vânătă. Curechiu’ mai greu se vinde. Anul trecut am prăpădit 5000 de fire de curechi plantați în grădină. Un cârd de-a bani şi muncă irosită în zadar. Când e frig, facem focul în seră. În martie semănăm aici chiperii, în mai îi punem în pământ. La 15 mai îi scoatem afară. Acum plivesc chiperii. Îi greu, dar lucrăm. Roşii pun vreo 5000 de fire în seră. 2000 timpurii, iar 3000 mai târzii. Am două sere. Cu parnicile deam mai uşor decât cu sera. Cheltuiala îi mare: peliculă şi sămânţă. Îi greu, da’ ce să-i faci?”.

Ion udă cu cofa un parnic. „Udăm cu apa din fântână, cu ajutorul unui motor. Irigarea din Nestru nu se permite acum, da’ niş 5 ani în urmă, când avem răsad pe o cotă de pe malul Nestrului. De atunci am lăsat că-i greu şi nu dovedim”, spune bărbatul.

 „Am început de la un parnic mic, îmi poveşte Raisa. Amu ajungem la mai mult şi mai mult. Da şî sănătatea se strică, da’ altceva n-avem şi faşi. Lucrăm. Şi mulţumim Domnului că de când facem legume n-o bătut chiatra. Da când la piaţă să vindem, lumea vre mai ieftin, da nu vor să înţeleagă munca asta istovitoare. Mama soacră râdea într-o vreme că tăţi vor răsad dijeaba. Eu numa’ la amiază am ieşit să mănânc şi iară până se lasă soarele am să plivesc”, oftă disperată femeia.

Granturi pentru hectare de legume

Soţii Selitra plantează varza în 31 martie. Oleg udă cuiburile, fiica şi alte două prietene ale familiei plantau, iar soţia aducea cu lada răsad de varză. „Varza am semănat-o într-o seră, îmi vorbeşte Lilia Selitra, şi apoi am răsădit în astălaltă, în „cubişi”. Noi i-am semănat în ianuarie. În „cubişi” punem gunoi putred. Și gunoiul îl luăm de pe la oameni de acasă. După varză punem patlajele. Răsadul se cumpără mai mult la sate. Da cu legume nu putem pleca la oraş. Iată, spre exemplu, la Floreşti, comercianții intermediari nu permit să ocupăm locuri pe unde trece mai multă lume… Ei, aşa-i. Şi la mine cumpărătorii nu se strâmbă, vor cumpără, vor nu cumpără”.

 – Cum aţi început afacerea?

– Am început că n-aveam bani, spune Lilia. Profesie nu avem şi nu aveam o ocupaţie care să-mi aducă un venit. Părinţii soţului făceau răsad, şi deja facem şi noi”.

– De granturi pentru micile afacerile rurale aţi auzit?

– „Am auzit, dar nu pentru noi, poate celor care fac hectare se dă granturile astea”, conchide Lilia Selitra şi se grăbeşte să ducă lada cu răsad lucrătoarelor care o aşteaptă cu mâinile în şolduri.

Andrei Cojocaru, stagiar, student în anul 2,

Facultatea de Litere, specialitatea Jurnalism