Candidatul altora

Totul a pornit de la trillerul politic „Candidatul Manciurian”, scris de Richard Condon încă în anul 1959. Romanul a fost ecranizat în 1962 și, mai nou, în 2004. „Candidatul Manciurian” este un roman despre un soldat american capturat în timpul Războiului din Coreea și supus spălării creierului de către agenți chinezi și sovietici. Spălarea creierului este ulterior activată, astfel încât acesta să se includă în lupta pentru președinția SUA pe care trebuie să o câștige candidatul pe care pariază comuniștii (rușii, chinezii) pentru a instaura o dictatură de factură comunistă, rusă sau chineză.

Din 1962, prima ecranizare a romanului, dar mai cu seamă după remake-ul holliwoodian din 2004, sintagma „candidatul manciurian” a intrat în dicționarele americane. Ea descrie omul politic abil, care susține public anumită concepție, atitudine, menită să-l ajute să acceadă într-o funcție, dar mai târziu, să dovedească, spre stupefacția tuturor, că promovează o politică străină, contrară intereselor celor care l-au votat. „Candidatul manciurian” este în limbajul politic american candidatul fals, masca electorală amăgitoare a unei realități politice total diferite, cu efecte dăunătoare deosebit de grave asupra electorilor. În limba română, trillerul a apărut cu denumirea „Candidatul altora”, traducere foarte reușită care exprimă un fenomen generalizat în care scenariile conspiraționiste holliwoodiene au devenit realitate, iar practica promovării din umbră la putere a unor candidați aparținând unor forte adverse statului-țintă, face parte din arsenalul activ al războiului hibrid îndreptat împotriva respectivului stat.

Am insistat să explic originea consacrată internațional a sintagmei din titlu pentru a nu fi învinuit de plagiat și renunțarea la ghilimele de rigoare nu este un moft gratuit ori o aversiune față de aceste semne gramaticale pe care le respect, ci o promovare insistentă a propriului drept la folosirea sintagmei. Pentru că la ea am ajuns în rezultatul unei experiențe trăite și analizate care m-au adus la concluzia că personajul politic despre care vom discerne în continuare este exact ceea ce cuprinde, ca semantică, sintagma care pare împrumutată, dar care de fapt ne-ar aparține.

Da, George Simion, actualul pretendent la Președinția României în alegerile care duminică, 18 mai 2025, se vor încheia cu etapa finală, pare să fie candidatul altora, decât cel al românilor. Evident, concluzia vine în pofida faptului că în primul tur al alegerilor prezidențiale din 4 mai, George Simion apare drept pretendentul principal și favoritul electorilor români. Un eșafodaj minuțios construit cu anii dar care este dărâmat centimetru cu centimetru de însuși „favoritul”. Prin luările lui de cuvânt și de atitudine lansate în fierbințeala debordantă a ultimelor zile de campanie electorală el transpare tot mai bine pronunțat drept un politician transfug. Despre asta vorbește întreaga lui carieră politică de până acum. În rândurile care urmează vom încerca vedem ceea ce a fost și a făcut „pretendentul favorit”, cum s-ar zice, la talpă.

Nu știm ce l-o fi determinat pe George să se consacre activității politice, dar pe la sfârșitul anilor 2000 el și-a făcut apariția în Republica Moldova, părăsind pe perioade din ce în ce mai îndelungate galeria fanilor fotbalului de pe marile stadioane bucureștene din care făcea parte. La Chișinău s-a dedicat unionismului, mișcarea cea mai populară și cea mai văduvită de succes a politicului pan-românesc de pe ambele maluri ale râului care-i desparte. Erau deja anii când o samă de așa ziși jurnaliști și sociologi trecuseră Prutul și, spre stupoarea localnicilor, au fost curând descoperiți angajați în tabăra adversă, a agrarienilor, a comuniștilor și a altor diviziuni ale coloanei a cincea a Kremlinului în Republica Moldova. Ca exponent al activismului civic de galerie, Simion a mers pe altă cale. În 2009, el a preluat din titlul și ideile promovate de subsemnatul într-un editorial scris pentru postul de radio „Vocea Basarabiei”, întitulat „Acțiunea 2012, un proiect european al națiunii române” și a fondat organizația civică „Acțiunea 2012”, constituită din unioniștii tineri, în mare parte basarabeni. Dl Simion și echipa lui au avut totala deschidere și au fost bineveniți la emisiunile postului de radio unde timp de câțiva ani au promovat acțiunile lor și ideile unionismului de conștiință. Pe site-ul organizației s-a păstrat un timp un fascicul de text cu trimiterea la materialul „fondator” al subsemnatului, dar peste o vreme a fost scos, fără careva explicații.

Erau deja vremurile când statul oligarhic al marii corupții pusese mâna pe mai toate instituțiile statului, la fel și pe postul de radio „Vocea Basarabiei”. În 2015, când marile proteste anti-oligarhice au apărut în plin centrul Chișinăului, în scurt timp, ele au fost replicate cu regularitate de mitinguri unioniste. Ca în scurt timp să se descopere că mitingurile unioniste nu sunt o replică firească în susținerea mișcării anticorupție, ci unele de bruiere hibridă și de diminuare a potențialului ei protestatar, din ce în ce mai robust. Platforma DA a protestatarilor anticorupție s-a pomenit cu o structură în oglindă – Platforma NU – în staff-ul căreia trebăluia cu osârdie „unionistul” George Simion. Era flancat de oamenii cei mai apropiați ai lui Plahotniuc, șeful mafiei oligarhice. Colaborarea specifică dintre unioniștii lui Simion și puterea oligarhică de la Chișinău a continuat în 2016, anul alegerilor prezidențiale în Republica Moldova, în finala cărora s-au întâlnit agentul rus Dodon și exponenta forțelor proeuropene și anticorupție Maia Sandu.

Opțiunea pentru Dodon a lui Plahotniuc era de importanță existențială pentru el, așa că mobilizarea electoratului pro-rus a fost o sarcină de maxim interes. Contribuția lui Simion a fost substanțială și aici. La Chișinău, dar mai ales la Bălți, Comrat și acolo unde electoratul pro-rus își are fiefurile principale, caravane ale unioniștilor au umblat cu bățul printre gard, stârnind nu doar furia elementului pro-rus, dar și determinarea lui de a veni la urne și de a-și da votul în număr cât mai mare pentru Dodon. Se știe, Dodon, alesul lui Plahotniuc și al Moscovei, a învins în acele alegeri, iar George Simion, după alte câteva manifestații unioniste scandaloase și compromițătoare, a fost ajutat să treacă Prutul înapoi în Țară. Spun, a fost ajutat, deoarece declararea lui drept persoană indezirabilă de către autoritățile moldovene controlate la sânge de Plahotniuc și expulzarea sub escortă din Republica Moldova pusă pe seama lui Dodon, compare, în lumina lucrurilor care s-au produs mai târziu și se întâmplă și azi, ca o legendă bine ticluită pusă la cale să conserve imaginea lui în postura martirului în luptei pentru cauza sfântă a unirii Basarabiei cu România.

 Sub acoperirea acestei aure strălucii, dar hibride și false, Simion a revenit la București. Era în ajunul anului 2020, când se anunțau alegeri parlamentare în România. Trebuia să-și facă loc în marea politică. A organizat manifestații cu caracter unionist, dar fără prea multă aderența din cauza caracterului lor gălăgios și strident. A reușit să atragă atenția marii prese românești abia atunci când și-a înscenat o reprimare a propriei persoane: într-o altercație cu forțele de ordine provocată, s-a trântit pe asfalt și a prins să urle până când câțiva jandarmi s-au aplecat să-l ridice, iar aparatele de luat vederi au imortalizat scena. Pozele cu un Simion crispat la față culcat pe asfalt, apoi dus în cârcă de jandarmi le puteți găsi și azi pe Internet, spre confirmare.

Alegerile din 2020 au fost marcate de surpriza accederii fulminante în Parlament a lui Simion și a partidei lui politice, total irelevantă în România la acea vreme. Atunci, majoritatea analiștilor nu au putut explica fenomenul, dar, legat de accederea la fel de fulminantă în topul preferințelor electoratului a pro-rusului Călin Georgescu în alegerile anulate din toamna anului 2024, o legătură de cauzalitate ar putea să se prefigureze. Ea apare foarte bine conturată mai ales pe fundalul războiului de foc dus de ruși în Ucraina și a războiului hibrid purtat de ei în Republica Moldova și în restul țărilor europene.

  În acest context, dat fiind și rolul strategic pe care îl are în zona flancului de est al Uniunii Europene și NATO, România devine pentru Kremlin o țintă prioritară. Rusia are nevoie în România de un Fico slovac și un Orban unguresc pentru a slăbi acest flanc și a putea lua în chingi mult mai strânse Republica Moldova, pe care o vrea topită în lava lumii ruse, care acum înaintează în Ucraina. Este tipul de politician prin care forța ascunsă a naționalismului fanatic și absurd este răscolită cu rea credință și îndreptată împotriva intereselor vitale ale propriei națiuni.

 Or, Simion, care afirmă cu tărie că îl reprezintă în alegeri pe Georgescu, iar pe Georgescu îl susține deschis însuși fascistul rus Dughin și hidoasa mașină propagandistică a Kremlinului, este în rolul acestui politician transfug. Iar în această postură, Simion trebuie considerat în lupta pentru cea mai înaltă funcție a statului român drept candidatul altora, al rușilor, nicidecum al majorității românilor. La 18 mai, această majoritate își va da verdictul prin votul ei conștient și responsabil.

Valeriu SAHARNEANU