Un cetățean moldovean la cârma guvernului de la București? S-ar părea că nu poate să existe o altă veste mai bună pentru apologeții antiunionismului de la Chișinău. După ce au suferit „tragedia” cu venirea la cârma statului moldovean a Maiei Sandu, „descoperită” ca fiind și cetățeană a României, iată că destinul pare să se răzbune: Eugen Tomac, premierul desemnat pentru a forma Guvernul României declară luni seara, 8 iunie, că este și cetățean al Republicii Moldova. Tomac nu doar că a declarat această stare a sa – a dublei cetățenii -, dânsul a enunțat și unele planuri pe care le coace în privința Republicii Moldova și a relațiilor ei cu România. Despre aceste planuri vom trata puțin mai la vale, acum însă haideți să vedem care ar fi așteptările antiunioniștilor pentru ca activitatea propriu-zisă a unui eventual prim-ministru al României cu cetățenie moldoveană să le aducă fericirea.
Imposibilitatea unei rupturi: de ce antiunionismul nu mai are sorți de izbândă
Un asemenea prim-ministru moldovean este greu de profilat luând în considerare că numeroasele procese de sudare a societăților și a organismelor statale de pe cele două maluri de Prut s-au extins și aprofundat foarte mult. De la dispariția URSS, statul care a separat cu forța cele două maluri, au trecut totuși aproape 35 de ani. Ce să facă azi un antiunionist în fruntea Guvernului României? Să declare Podurile de Flori din 1990-1991 un atentat al forțelor destabilizatoare la securitatea statului român? Să anuleze programul multianual (a fost inițiat în 1990) de susținere a studiilor în România a tineretului basarabean, deoarece acești bani s-ar cheltui, adicătelea, pentru străini? Să anuleze cetățenia română a peste un milion de cetățeni ai Republicii Moldova? Să taie liniile de curent electric și conductele de gaze care traversează Prutul și care alimentează cu energie satele și orașele Republicii Moldova, pentru a o readuce la dependența de sursele rusești?
Este o nebunie: așa ceva ar stârni revolta milioanelor de români de pe ambele maluri ale Prutului. Un prim-ministru cu asemenea apucături nu s-ar ține în fotoliu nici măcar o oră, barem o zi. A încercat să facă lucruri din acestea – adevărat că de la Chișinău – un retardat președinte al Republicii Moldova în rol de pahan peste toate instituțiile statului – comunistul pro-rus Vladimir Voronin – în aprilie 2009. Pe fundalul revoltei tinerilor ca reacție la fraudarea alegerilor și încercarea comuniștilor de a-și tripla mandatul la putere, Voronin a invocat, cu plan bine premeditat, amestecul României și Uniunii Europene. În acele zile, Voronin a ucis și maltratat tineri și a emis comunicate belicoase în care aducea învinuiri României că este văzută drept principala forță străină care a pus la cale o lovitură de stat la Chișinău. Ca să arate cât de serioase stau lucrurile, Voronin a expulzat ambasadorul României și a blocat pe dată toate trecerile dintre cele două state de la Prut.
Nu trecuseră nici douăzeci de ani de la Podurile de Flori și iată că spiritul lor de deschidere și regăsire unui popor despărțit cu forța era pe cale să fie anulat și trecut din nou la index de o guvernare antiunionistă. Atunci, riscul de a pune din nou Prutul sub lacăt și de a anula două decenii de apropiere românească devenise real și iminent, iar „ajutorul” Kremlinului în vederea consolidării revirimentului geostrategic antiromânesc al lui Voronin sosiră deja pe calea aerului la Chișinău. Votul democratic al unor alegeri anticipate au restabilit balanța: Voronin a fost el însuși alungat de la frâiele puterii, iar podurile, din voința cetățenilor Republicii Moldova, au continuat să funcționeze între cele două state românești și ca lucruri care leagă între ei oamenii cu nevoile lor și ca simbol care unește și ține la un loc un neam, un popor, o națiune.
Trunchiul comunist și podurile uitate ale reîntregirii
Deceniul care a urmat nu s-a deosebit prea mult de perioada controlată aproape în întregime de comuniștii antiunioniști. Și era firesc să fie astfel, deoarece majoritatea politicienilor ajunși la putere proveneau din același trunchi comunist: Lupu, Filat, Plahotniuc, Dodon. Oficial, unii dintre ei – cu excepția agentului pro-rus Igor Dodon – se declarau pro-români și pro-europeni. În realitate însă, din reflexele și deprinderile însușite în mediul politic comunist, guvernările conduse sau influențate de aceștia au rămas mult mai apropiate de modelul rusesc, caracterizat prin dispreț față de lege și norme, decât de modelul românesc și european, întemeiat pe statul de drept, meritocrație și integritate morală.
Prioritățile naționale nu ocupau niciun loc semnificativ în planurile și obiectivele grupărilor care capturaseră aproape în totalitate statul. Podurile — simbol al noii perioade post-sovietice de apropiere și al unei posibile reîntregiri românești — dispăruseră complet din sfera preocupărilor lor politice.
În schimb, podurile fizice, cele de la frontieră, erau foarte prezente în activitățile de natură infracțională ale acestor guvernări. Ele nu erau privite ca legături între comunități și state, ci ca obstacole ce trebuiau ocolite pentru buna funcționare a schemelor profitabile dezvoltate în jurul contrabandei cu țigări, droguri și persoane, precum și al spălării de bani.
Esența tranzacționismului criminal practicat de aceste surcele desprinse din vechiul trunchi comunist și ostile interesului național s-a vădit pe deplin în 2016, când l-au promovat și instalat în funcția de șef al statului pe agentul Dodon.
Atât de obedient era față de Rusia, încât aproape că își mutase biroul de lucru de la Chișinău la Moscova, undeva în umbra zidurilor Kremlinului. De acolo îl urmărea și îl admira pe Putin, solicitând cu o regularitate aproape ritualică audiențe la stăpânul său politic. În cursul uneia dintre aceste vizite, devenite deja obișnuite, Putin a scos dintr-un sertar copia unei hărți a Moldovei din secolul al XVII-lea și i-a oferit-o drept cadou vasalului său de la Chișinău.
Gestul avea însă o semnificație care depășea simpla curtoazie. Era, de fapt, o modalitate prin care liderul de la Kremlin îi trasase lui Dodon o misiune și îi fixase un obiectiv geopolitic pe care urma să-l testeze în perspectiva alegerilor pentru un al doilea mandat.
De la „Moldova Mare” la falimentul românofobiei
Anul conceperii acestui proiect putinist a fost 2018, iar confruntarea electorală urma să aibă loc în anul următor, 2019. Igor Dodon îi promitea constant lui Putin că va transforma Republica Moldova într-un puternic bastion antiromânesc — atât de puternic, încât până și moldovenii din România vor dori să se alăture statului dodonist în hotarele acelei „Moldove întregi” reprezentate pe harta dăruită de liderul de la Kremlin: Moldova de dinaintea ruperii teritoriului dintre Prut și Nistru, în 1812, și a anexării acestuia la Imperiul Rus.
În campania electorală din 2019, Dodon a fluturat ideea imperialistă a unei „Moldove Mari”, concept care presupunea, în esență, dezmembrarea României. Întrebat de jurnaliști dacă nu este supărat pe Rusia pentru că a rupt Moldova în două, Dodon a răspuns că este, desigur, supărat, însă nu pentru faptul ruperii în sine, ci pentru că rușii au trasat hotarul pe Prut și nu pe Siret sau chiar pe Dunăre, așa cum, potrivit afirmațiilor sale, ar fi intenționat în timpul negocierilor cu Imperiul Otoman din 1812.
Vizita din cale afară de frecventă la Kremlin a așa zisului lider moldovean a fost văzută de rău de electoratul dintre Prut și Nistru și Dodon a trebuit să se replieze umil în capitala de le Bîc, fără a-și vedea nici pe departe promisiunile îndeplinite. Electoratul moldovean dintre Prut și Siret nici nu a apucat să audă de planurile lui Putin cu Dodon referitoare la soarta lor. În schimb au aflat și au salutat din toată inima decizia corecțională a fraților lor de peste Prut de a o alege pe Maia Sandu în locul fanului lui Putin. Unicitatea acestei alegeri a fost nu numai faptul că moldovenii au adus pentru prima dată în fruntea statului o persoană de gen feminin, una net superioară și cu totul opusă ca pregătire academică, ca dedicație profesională și simțire națională față de cea a fostului ocupant al Președinției, dar și că această persoană avea și cetățenia României.
La aflarea acestui detaliu șocant, coloana a cincea rusească în Republica Moldova cu Dodon în frunte a crezut că vor avea un atu foarte puternic în mâine ca să o doboare pe Maia Sandu în alegerile următoare, cele din 2024. Drumurile care duc la Putin au fost reluate, promisiunile învechite au fost reciclate, banii murdari pentru sabotarea alegerilor au fost virați pe furiș prin toate găurile, dar rezultatul a fost același: omul Moscovei a fost înfrânt din nou și alegerea majorității a fost din nou în favoarea româncei Maia Sandu. Miza pe atuul de suscitare a urii antiromânești pe fundalul apartenenței candidatului la cetățenia română s-a dovedit a fi nu numai goală, dar și contraproductivă. Populația din Republica Moldova a încetat să mai creadă în balivernele propagandistice ale Moscovei, preluate și vânturate de către partidele pro-rusești și antinaționale de la Chișinău. Românofobia, ca armă folosită de propaganda rusească sovietică întru dezbinarea națională a românilor a falimentat în acel moment. Moscova a încercat să se răzbune, dar fără succes.
Calea urmată de blocul politic pro-românesc și pro-european al Maiei Sandu la îndemnul și susținerea unei majorități covârșitoare a populației s-a dovedit a fi productivă pentru stat și benefică pentru populație. Relația cu România a cunoscut în ultimii șapte ani o dinamică accelerată, consolidându-se pe fondul integrării tot mai strânse a Chișinăului pe Piața Unică Europeană și al sprijinului strategic acordat de București. Cele mai recente date statistice evidențiază o interdependență profundă, transformând România nu doar într-un partener comercial major, ci într-un pilon de stabilitate economică pentru Republica Moldova. România își menține ferm poziția de prim partener comercial al Republicii Moldova, depășind masiv toate celelalte state de pe harta schimburilor bilaterale. În structura exporturilor de peste Prut, România absoarbe 29,2% din totalul mărfurilor exportate de Chișinău (pe când, prin comparație, Federația Rusă a coborât la o pondere de doar 2,9%). Peste 68% din totalul exporturilor Republicii Moldova sunt orientate în prezent către Uniunea Europeană. În acest ecosistem european, România funcționează ca principala poartă de acces și cel mai solid aliat economic al Chișinăului. Datele exprimă stilul de activitate al româncei Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, al guvernării ei pragmatic orientat spre apropierea de România și de Uniunea Europeană.
Tomac: „Republica Moldova este parte din țara mea”
Ce va face moldoveanul Eugen Tomac dacă desemnarea sa în funcția de prim-ministru al României va fi confirmată săptămâna viitoare de Parlament? Va încerca să oprească acest torent multidimensional al reîntregirii pentru a face pe plac opoziției antiromânești de pe ambele maluri ale Prutului sau își va aduce contribuția la extinderea și aprofundarea lui în toate domeniile?
Răspunsul este evident: va munci pentru a facilita înaintarea acestui proces în toate direcțiile și cu o forță sporită. Și-a reafirmat această convingere chiar în seara zilei de 6 iunie. În cadrul unui interviu televizat, Tomac a fost rugat să răspundă succint la întrebarea ce înseamnă pentru el România și Republica Moldova. Referindu-se la România, el a spus că aceasta este țara sa, iar despre Republica Moldova a afirmat că ea este parte din țara lui.
Îi urăm lui Eugen Tomac mult succes în efortul de formare a noului Guvern al României. Ne place să credem că acesta va fi guvernul unei Românii aflate pe drumul reîntregirii. Totodată, îl asigurăm că, în realizarea acestui proiect istoric, el reprezintă una dintre marile noastre speranțe.
Valeriu SAHARNEANU
