Anastasia Postolache are 92 de ani și poartă statutul de cea mai în vârstă femeie din satul Parcani, raionul Soroca. Bătrâna este o cititoare activă a ziarului „Observatorul de Nord” și o spune cu mândrie. Locul său de suflet a fost mereu satul în care s-a născut și a crescut, unde a văzut războiul, foametea, unde a întemeiat o familie și unde an de an își petrece bătrânețile.
„Mai dăunăzi mă pălea soarele și adormeam… Stăteam chiar acum și mă gândeam, au trecut anii așa, nici nu i-am prins, prin muncă și necaz, căci eu nu am șezut niciodată, am avut de crescut patru copii”.
Chicotind îndurerată, a adăugat că dacă nu lucrai, era rău în acea vreme.
„Iaca cât de mult am lucrat, dar am ajuns să am aproape 93 de ani. E greu, e greu, uneori picioarele astea nu mă pot duce, ies afară și tremur”, apoi, iarăși chicotind și-a amintit de tinerețe și de copii ei, avea o gloată de nepoți în grija sa, dar acum a rămas singură. Nimeni nu mai vine să o vadă.
„Cu toții au plecat, i-am crescut de mici pe nepoții mei. Ca astăzi îmi amintesc, nepoata s-a dus la primul sunet și a doua zi maică-sa a plecat, ea a rămas cu mine și uite că a crescut mare. Acum că s-a măritat, și și-a luat de grijă”.
Bătrâna recunoaște că inima unei mame e mai bine simțită de fete decât băieți. „Am avut patru copii, doi băieți și două fete. Unul din băieți a murit… E mai bine cu fetele, ele au altă inimă, se lipesc de suflet. Pe când băiatul, a uitat că l-ai crescut”.
Anastasia trăiește cu fiul său, care a atins de curând vârsta de 70 de ani. Ei deja s-au obișnuit împreună, și-au repartizat treburile casnice, uneori stau la gura sobei la o vorbă, alte ori mai pun la cale câte ceva și cam așa le trec zilele de toamnă târzie.
„Eu m-am măritat la 20 de ani și la 21 deja aveam un copil și casă. Toată vara noi nu am fost nicăieri. Soțul meu fiind un om harnic și eu tinerică până în toamnă am ridicat casa și deja și născusem”.
Fiindcă acea perioadă era dificilă, după război, aveau și lipsuri, dar dragostea le-a învins pe toate. „Noi ne împăcam bine, aveam o juncă și ne da câte oleacă de lapte și eram bucuroși. Când ești tânăr apoi te gândești să-ți fie bine, mergi înainte cu ce ai”.
Înainte să iasă la pensie, Anastasia și-a pierdut soțul. Ca să nu-i fie trist ea a continuat să lucreze. Se laudă că la muncă îi trecea ziua ușor. „Erau multe femei și la fuga trecea vremea. Copii erau duși în Soroca, eu am rămas singură și uneori mă gândeam, decât să stau tristă acasă, mai bine merg la muncă. Greu mi-a fost, aveam vreo câteva găini și un purcel și veneam că gândul: Doamne, de-aș găsi un borș, dar nu era cine să-l facă, ușile încuiate, totul încuiat, veneam, mai făceam câte ceva și întuneca, iar a doua zi o luam de la început”.
“Am văzut războiul, și foamea am văzut-o. Murea norodul, Doamne, îl vedeai în picioare, apoi mort. Nu era mâncare, era sărăcie, era foamete, am văzut de toate… La tatăl meu, eram numai eu și cu fratele și având oi, mama ne făcea mult lapte și o mămăligă mică și fiind în patru mâncam totul. Ne ridicam de la masă și iarăși ne era foame, acum nu e așa, dar atunci ne era mereu a mânca”.
În casa lor erau două odăi, în una trăiau copii și părinții, iar în cealaltă vaca. Astfel au protejat-o și nu le-a fost furată în acea perioadă critică.
„Noi nu am tras foame, tata ținea și o vacă, mereu am avut frupt, nu am mai murit… Mulți au murit, mulți, săracii, îmi aduc aminte în mahalaua mea era o familie cu șase copii și au murit cu toții. Nu reușea să bată clopotele la fiecare, numai auzeam prin sat că au murit și gata”.
Vă îndemn să nu uitați de buneii voștri, de bătrânețile lor grele, de pleoapele triste, care așteaptă să se ridice să vă vadă cât mai des…
