Mâine, 3 noiembrie, se împlinesc 20 de ani de când un vis roz al subsemnatului a devenit realitate. Se împlinesc 20 de ani de când „Observatorul de Nord”, prin colaboratorii săi, a fost și este un cronicar imparțial al timpului și o oglindă a societății pe care ne-o dorim cu toții frumoasă și prosperă, dar care încă mai are mult până departe. Au fost 20 de ani frumoși și plini cu de toate, chiar dacă nu întotdeauna planurile de acasă au corespuns cu cele de la „târg”. Au fost 20 de ani cu realizări și succese, uneori neașteptate, și pline de critici și cucuie, deseori nemeritate.
…Îmi amintesc de acea zi de 3 noiembrie 1998 cu mari emoții, fiindcă a fost o nebunie curată — oamenii nu primeau salarii, ori le primeau în caloși și fiare de călcat, iar noi „le băgam pe gât”… un nou ziar. Multă lume nu avea după ce să bea apă, iar noi le propuneam ceva pentru suflet. De altfel, ideea exista de multă vreme, dar ce mai la deal-la vale, timpurile când s-a născut Observatorul de Nord nu au fost cele mai propice din toate punctele de vedere. Nu aveam curent electric, bunăoară, și, cel mai important, nu aveam oameni pregătiți în domeniu — primul machetator a avut un nume mai mult decât exotic, Petros Petrosean, și era responsabil de deservirea tehnică a calculatoarelor la o întreprindere de producere a… seminței de sfeclă de zahăr. Pe de altă parte, Observatorul de Nord nu este succesorul fostului ziar raional (cum s-a făcut prin alte raioane), dar o publicație absolut nouă, iar din „utilajul și tehnica” necesară pentru a face un produs media am avut doar pixurile și câteva calculatoare Pentium 1 și Pentium 2, pe care le închiriam de la un liceu din oraș. Primul număr de ziar a văzut lumina zilei la tipografia PRAG-3 din Chișinău. Privesc acum acest ziar și îmi este oarecum jenă, or este foarte stângaci și foarte primitiv. Ca să nu zic de momentele considerate haioase acum, dar egale cu o catastrofă atunci, când pe la miezul nopții mă telefona unul dintre redactori (Ghenadie Donos, care mi-a fost alături chiar din prima zi și care actualmente este președinte al Federației Sindicatelor din Educație — V.C.) și-mi raporta că „a apăsat pe nu știu ce „cnopkă” și a dispărut tot ziarul”. Cu ochii în lacrimi, Marcela Bencheci, mereu privind la ceas, deoarece curentul electric se deconecta la fiecare două ore, culegea din nou toate textele…
„Observatorul de Nord” nu a făcut sluj în fața cuiva, nu s-a vândut și nu s-a lăsat cumpărat de cineva, nu a vândut și nu a trădat cititorul său, nu a reglat conturi și nu a cântat cuiva osanale nemeritate.
În toți acești ani „Observatorul de Nord” nu a făcut sluj în fața cuiva, nu s-a vândut și nu s-a lăsat cumpărat de cineva, nu a vândut și nu a trădat cititorul său, nu a reglat conturi și nu a cântat cuiva osanale nemeritate. Mereu am scris ceea ce a fost în realitate, fără a ascunde gunoiul sub preș (deși, la acest capitol, nu am fost întotdeauna bătăioși până la capăt), iar dacă realitățile au fost altfel decât se aștepta cineva, nu este vina noastră. Au fost, fără îndoială, și greșeli regretabile, dar… numai acel care nu face nimic nu greșește. Au fost și nemulțumiți, au fost și din acei care ne „măritau” fără voia noastră sau ne puneau la stâlpul infamiei din cauza imaginației lor bolnave. Noi nu ne supărăm și îi iertăm pe aceștia, fiindcă am însușit bine două lucruri: lumea este frumoasă, fiindcă este diferită, și cine nu are dușmani, înseamnă că nu costă nimic.
Toate succesele și insuccesele noastre au fost rezultatul muncii unui colectiv care, indiferent de „perioada istorică”, a fost unul performant. Astăzi nu o să vorbesc despre fiecare coleg, care merită cele mai frumoase cuvinte de laudă și mulțumire (mulți dintre care s-au afirmat pe piața mediatică a RM), dar mă voi limita la cinstirea memoriei celor care au plecat dintre noi și care au lăsat urme adânci în istoria ziarului — Vladimir Tcacic, Dumitru Cojoc (acel, care a avut grijă ca ziarul să nu aibă probleme de ordin tehnic) și Grigore Zănoagă… Cuvinte de mulțumire aducem miilor de cititori, corespondenților voluntari, inclusiv părintelui Mihail Milea și avocatului Mihai Sălcuțan de la Buzău, tuturor celor care au fost alături de noi mereu și care sunt prieteni adevărați ai ziarului.
Și încă ceva despre cifrele indicate în titlu și despre semnificația lor. Poate cuiva îi pare o nimica toată — mare scofală, să faci niște ziare! Or, nu este vorba că am cărat pietre sau am arat pământul. Respectăm și acest punct de vedere, dar le propunem eventualilor „contestatari” să numere până la 960 și o să vedem dacă nu o să-i doar limba. În rest, noi cu siguranță nu ne oprim aici și ne dorim să dublăm, cel puțin, aceste cifre…
