Drapelul naţional al românilor de pe ambele maluri ale Prutului este tricolorul – albastru, galben şi roşu. În România și Republica Moldova este același tricolor, doar că peste Prut are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime, iar dincoace de Prut, drapelul de stat are proporția de 1:2. Totodată tricolorul din Republica Moldova are şi stema statului în centru.
Potrivit dr. Ştefan Szemkovics, consilier superior la Serviciul Arhivelor Feudale, Personale şi Colecţii din cadrul Arhivelor Naţionale ale României, semnificaţia culorilor drapelului trebuie privită în cheie heraldică:
albastru cobalt: fidelitate, loialitate, profunzime, ordine, adevăr;
galben crom: prestigiu, virtute, inteligenţă, grandoare, bogăţie;
roşu vermion: acţiune, pasiune, capacitatea de a servi Patria, sinceritate, agresivitate, incitare la vigilenţă.
Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1834
Culorile roşu, galben şi albastru se regăsesc târziu pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechini. De asemenea, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)”.
Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:
„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”
În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „Dreptate, Frăţie”.
Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale.
Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez. Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).
Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa: „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.
P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de români. De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.
Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii Otomane, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.
Drapelul Principatelor Unite Române, între 1859 şi 1866, a fost tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea iniţială a benzilor, nici proporţiile însemnului civil. Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”. Anumite surse consideră că până în 1862 banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu.
Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă… Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart…”.
Potrivit constituției românești, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următoare: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând. Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile. Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard:
„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.” Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi, doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu. Drapelul României a avut această formă până în 1947.
Adaptare după enciclopediaromaniei.ro
