Una din cauzele stării precare în diferite domenii atestată în ultimii ani în Republica Moldova este şi existenţa printre noi a unui „soi” de oameni care se consideră (şi care ne-au convins şi pe mulţi dintre noi că este tocmai aşa, şi nu invers, cu părere de rău) un fel de „burici ai pământului”. Adică, prin comportamentul său, dar şi prin aportul adus de unii dintre noi aceştia sfidează şi pun la îndoială vorba înţeleaptă din popor conform căreia „nu există oameni de neînlocuit”. Şi precum ziceam mai sus, din cauza lor lucrurile în această republică merg din rău în mai rău, începând cu politica şi terminând cu ce doriţi Dumneavoastră. Exemple în această ordine de idei sunt o sumedenie, dar cel mai bine ar trebui să începem cu politica, acea care, în mod (a)normal, ne vizează pe fiecare dintre noi. Or, anume în acest domeniu avem cei mai mulţi Napoleoni, cei mai mulţi tătuci, care de bună voie şi nesiliţi de nimeni au îngropat şi îngroapă ceea ce tot ei preferă să numească „cauza vieţii”. De altfel, să nu creadă cineva că pe mine personal mă interesează în mod deosebit soarta cutărui sau cutărui SRL, pardon, formaţiune politică, dar o să-mi permit să dau câteva exemple mai mult decât elocvente, fără ca acestea să aibă ceva comun cu concepţiile mele ideologice sau cu viziunile asupra lucrurilor care au loc în societate. Ba dimpotrivă, în unele cazuri chiar mă bucur că partidul X sau Y s-a destrămat sau este pe cale să se destrame nu prin „violenţa” din afară, dar chiar „gâtuite” de acei care le-au dat viaţă. Să zicem, unde era astăzi Partidul Comuniştilor, dacă Vladimir Voronin mai lăsa din ambiţii şi orgolii şi transmitea „ştafeta” colegilor mai tineri la momentul oportun? Mai cu seamă că niciodată nu a avut probleme cu potenţialii înlocuitori, dar a avut tupeul să-i transforme pe Tcaciuc, Muntean, Dodon, Petrenco, Reşetnicov, Todua sau Petcov din „succesori iubiţi”, din „cinstea şi onoarea epocii” într-o „gaşcă de talibani şi de trădători”. Sau care duşman putea să facă un rău mai mare Partidului Liberal decât însuşi Mihai Ghimpu, acel care se bate mereu cu pumnul în piept că luptă cu înverşunare pentru poporul necăjit şi idealurile naţionale încă „înainte de era noastră”, dar care nu doar a distrus pur şi simplu un partid cu poate cel mai stabil electorat, dar şi a ucis încrederea a mii de oameni în aceea că există şi politicieni care mai puţin se gândesc la propriile buzunare. La fel ca şi Ghimpu şi Voronin au procedat, la rândul lor, şi Iurie Roşca, şi Vlad Filat, şi alţii de până la ei şi, sunt convins, după ei. Pe de altă parte, treaba lor cu partidele lor că, până la urmă, stabilitatea sau instabilitatea din cutare sau cutare partid îi priveşte, dar acest flagel, această falsă pistă despre „burici” s-a răspândit şi în alte domenii care ne vizează pe fiecare dintre noi în cel mai direct mod. Îmi aduc aminte cum la începuturile independenţei nu puteam scăpa de premierul — „carandaş” Andrei Sangheli, care se transformase într-un fel de „mesia” cu toate consecinţele de rigoare. Pe parcursul anilor s-au mai perindat o sumedenie de astfel de specialişti de neînlocuit, „cu barbă”, care ne-au tot mozolit ochii ani în şir — Tarlev, Ciubuc-1,2,3 şi alţii ca ei (şi aceasta când în alte ţări precum Italia guvernele se schimbau de câteva ori pe an, experienţă preluată, ulterior, şi de Republica Moldova, dar să păstrăm proporţiile şi circumstanţele), iar în ultima vreme a devenit emblematic exemplul cu guvernatorul Băncii Naţionale. Până şi plecarea din funcţie, după ani grei de guvernare a domnului Leonid Talmaci, considerat de toată lumea un specialist de excepţie, a fost umbrită de „cazul Drăguţanu”. Or, pe lângă faptul că plecarea lui din funcţie, dar şi a prim-viceguvernatorului Moloşag a fost una dubioasă — exact în ajunul unei întâlniri importante cu reprezentanţii Fondului Monetar şi concursul organizat ulterior a lăsat mai multe semne de întrebare. Nu de alta, dar cu câteva zile până la expirarea concursului unul dintre membrii comisiei declara sus şi tare că cel puţin doi candidaţi merită să deţină funcţia de guvernator, ca până la urmă să aflăm că… nimeni dintre candidaţi nu a făcut faţă şi că tot Dorin Drăguţanu este cel mai bun. Ultima (dar, cu siguranţă, nu cea din urmă) cireaşă de pe tort a fost realegerea cu mare tam-tam, fără a avea un contracandidat, în funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie a domnului Mihai Poalelungi. S-a creat impresia că cineva premeditat tensionează situaţia şi toarnă mereu gaz pe foc, fiindcă explicaţiile gen „nimeni nu a mai dorit să-şi înainteze candidatura” chiar te face să pui întrebarea: De ce? Fiindcă această funcţie nu este la îndemâna oricui sau fiindcă cineva nu şi-a dorit ca la concurs să participe două sau mai multe persoane?
În fine, nu este treaba noastră, a muritorilor de rând, să ne amestecăm acolo unde nu ne fierbe oala, dar deseori se creează impresia că cineva doreşte, cu o intensitate şi cu o perseverenţă demnă de fapte mai bune, să ne dovedească că există totuşi oameni fără de care existenţa noastră este imposibilă. Ce-i drept, aceşti oameni, odată instalaţi în funcţii, ne demonstrează că nu se ridică la statutul de Napoleoni şi cu ei sau fără ei treburile în Republica Moldova merg din rău în mai rău.
