Când la Paris a apărut „Mizerabilii”, marele roman al lui Victor Hugo, societatea franceză stratificată ardea de nerăbdare să-l pătrundă cu ochii și cu mintea. Era sigură și nu greșea: „Mizerabilii” era despre ea. Se întâmpla exact cu 155 de ani în urmă. Mijlocul secolului XIX a fost vremea când marii gânditori ai occidentului european, primul între care Victor Hugo – încercau să descopere cauzele degradării umane și a mizeriei ieșite de sub teascurile orânduirilor învălmășite de Revoluția franceză de la 1789.
Romanul cuprinde povestea vieții ocnașului Jean Valjean, condamnat la nouăsprezece ani pentru că, mânat de mizeria vieții, a furat o pâine și care, prin iertarea unui episcop, devine cu anii un industriaș bogat, generos și pus să ajute lumea oropsită din jurul lui, salvând-o de la moarte și mizerie. Sintetizând romanul, criticii literari rezumă că „Hugo ne-a lăsat o istorie aproape utopică a înălțării omului prin bunătate și căință”.
Poate că la vremea apariției povestea părea o utopie, dar faptul că imensa operă/contribuție a lui Hugo și a generațiilor ulterioare de intelectuali francezi au scos Franța lui Jean Valjean din mizeria veacurilor și au pus-o în fruntea civilizației occidentale este o realitate incontestabilă. Or, îndârjirea lui Jean Valjean de a suporta nedreptatea și de a nu se lăsa (în)frânt, de a răzbate din abisul social al inumanului – rău și urât, în cel al sublimului uman – bun și frumos, a fost și este un exemplu că în drumul lung al omenirii de la mizerie la civilizație, de la cultura mizeriei la cultura frumosului util este nevoie de mult curaj, de sacrificiu și de perseverență. Fiindcă, până la urmă, cultura reprezintă o moștenire materială și morală care servește cultivării deprinderilor generațiilor care urmează: dacă moștenirea va fi dominată de exemple de valoare – societatea va accede în civilizație prin cultura frumosului util; dacă moștenirea va fi dominată de deprinderile urâte, ea va rămâne acolo, în subcultură, în cultura mizeriei.
Un rol asemănător l-a avut Mihai Eminescu în România în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Ca jurnalist, poet și om al cetății, Eminescu a atacat vehement mizeria veacurilor fanariote și amprenta lor grea lăsată pe tot ce a însemnat morală și comportament în viața politică și socială. Modelul lui (dar și al ilustrului I.L.Caragiale) de luptă contra mizeriei umane: a corupției, a politicianismului steril antinațional și a politicilor mizerabile ale imperiilor din jurul României, ne servește drept etalon și astăzi.
Fără asemenea eforturi, societatea riscă să rămână captivă mizeriei, să se lase pătrunsă de ea în toți porii. Dacă nu e diluată, eradicată, stârpită la timp, mizeria se transformă în obișnuință, în normă a vieții. Ea va dori să se îmbogățească prin metode mizerabile, va pretinde să se instituționalizeze, să se doteze cu un aparat represiv care să o apere de opoziția antimizerie. Apoi, mizeria va cuteza să aibă elite mizerabile care să o justifice, să o motiveze și, desigur, să o elogieze. Bogată, instituționalizată și dotată, mizeria își va proclama propria cultură a mizeriei. Premiile naționale, distincțiile de stat, titlurile de merit vor fi rezervate în exclusivitate mai marilor societății mizerabile și servitorilor ei cei mai devotați. Asta o va cere etica societății mizerabile bazată pe principii și valori mizerabile.
Modele consumate de societăți căzute pradă mizeriei umane am avut pe Pământ mai multe, dar cel comunist al lui Lenin-Stalin și cele fasciste ale lui Hitler-Mussolini, avute loc în secolul XX, rămân de departe cele mai mizerabile din toată istoria umanității. Peste 100 000 000 de victime le vor fi pe veci martori a mizeriei lor de neiertat. Au mai fost și alte regimuri degenerate în mizerie, cum ar fi cel al lui Pol-Pot în Cambogia, cel al lui Muammar Gaddafi în Libia sau cel al lui Saddam Hussein în Iraq. Cunoaștem povestea apariției și dispariției acestor regimuri. Unele dintre ele au fost aduse în fața Tribunalului Internațional Penal pentru Crime Împotriva Umanității și condamnate exemplar. Alte modele, încă vii, cum este cel al lui Putin, în Rusia, ori cel al lui Kim Jong Un, în Coreea de Nord sunt în plină și urâtă arătare.
În Republica Moldova, societatea luptă de 26 de ani să se desprindă de mizeria trecutului sovietic și nu izbutește. Cum numai face un pas înainte spre lumină, apar din subsoluri puzderie de nătărăi să o tragă doi pași înapoi. Este general recunoscut că din 30 noiembrie 2014 în Republica Moldova la putere a venit un regim provenit din reziduurile mizerabile ale unor moșteniri care au evitat o condamnare penală internațională. Este vorba de regimul lui Plahotniuc, provenit din tumoarea revanșard-sovietică a lui Voronin, la rândul lui, un produs, cum nu se poate mai colorat, al proletcultismului sovietic, a subculturii imperiului bolșevic decăzut. „Valorile” moștenite ale „noului” regim de la Chișinău sunt: (1) monopolul puterii, (2) bunăstarea și siguranța oligarhiei conducătoare, (3) aparatul de constrângere a masei supuse și (4) aparatul propagandistic de promovare a culturii mizeriei, de motivare, justificare și elogiere. Doi ani acest regim muncește din greu să se adapteze condițiilor de existență a societăților civilizațiilor autentice din preajmă, România și UE. Munca se rezuma la încercarea de a împăia trupul omorât al firavei democrații moldovenești cu umplutura râncedă a celor patru „valori” enumerate, indispensabile regimului. Monopolul puterii este deja asigurat. Rămâne să i se asigure continuitatea în alegerile din 2018. Elita oligarhică trăiește în bunăstare și de siguranța ei are grijă un sistem întreg al (in)justiției, asistată de un numeros și bine hrănit aparat de constrângere. O munca mai dificilă cade pe umerii aparatului propagandistic, care trebuie să motiveze mizeria traiului celor mulți și opulența oligarhilor și a slugilor ei, să justifice corupția, să-l elogieze pe conducătorul-coordonator, urcându-l pe Plahotniuc pe un soclu de salvator și binefăcător al neamului fără a lăsa să se vadă mizeria din care este făcut: el, conducătorul, și regimul lui.
Nu, Plahotniuc nu este aidoma lui Jean Valjean, care de viață mizeră a furat o bucată de pâine și a nimerit la ocnă pe nouăsprezece ani, iar pe urmă s-a dedat facerii de bine pentru suferinzii din jur. În realitatea pe care o trăim Plahotniuc a furat, în condițiile mizerabilului regim al lui Voronin, canalul TVR-1 și Hotelul Codru (furturi minime și de suprafață) și nici gând să se pocăiască. Ca să pară bun el a înființat fundația „Edelweis” cu care încearcă să se spele pe obraz înainte și în timpul campaniilor electorale. Toți știu că binefacerile „fundației” sunt din bani furați, dar cultura mizeriei a adoptat acești bani în mod firesc. Și ce dacă sunt furați, dacă sunt de folos cuiva? Nimic de obiectat, am spune noi, dacă: 1. Banii nu ar fi fost furați; 2. Dacă acești bani furați nu cumpără cumva dreptul de accedere a tâlharului în funcția demnitarului decident; 3. Dacă exemplul lui nu s-ar transmite codificat societății și urmașilor, perpetuându-se o cultură a mizeriei și atrăgând tot mai multă lume în mocirla ei.
Se cer dovezi că lucrul acesta se întâmplă deja? Iată unul: de mai mulți ani (de când Republica Moldova este cel mai corupt stat din Europa) cel mai mare aflux de studenți înregistrează facultățile de drept. Crede cineva că tinerii dau buzna acolo pentru a face dreptate în Republica Moldova, pentru a fortifica justiția? Ba bine că nu. Tinerii noștri asaltează facultățile de drept pentru că ei au văzut pe exemple vii și numeroase, că oamenii care ies din ele trăiesc în avuție.
Al doilea semnal este alegerea lui Dodon în funcția de președinte în timp ce acesta promovează o politică antinațională deschisă, își bate joc de memoria și jertfele puse pe altarul luptei pentru libertate și independență, trage din răsputeri să abată Republica Moldova în adâncurile mizeriei coloniale rusești.
Alt treilea semnal concludent ar fi alegerea în funcții de primari la Bălți și Orhei a unor interlopi de mare și grea valoare penală. Deși sunt recunoscuți de toată lumea că fac parte din acest panel al mizeriei, moldovenii fac abstracție de lege și moralitate și le dau mandat să-i reprezinte, îndreptățindu-se: ei fură, dar ne dau și nouă.
Cultura mizeriei ajunsă la perfecțiune în Republica Moldova transmite viitorului alegător din 2018 un îndemn codificat: dacă se poate trece peste niște „impedimente de morală” la nivel local, de ce nu ar face-o și la nivel național? Adevărată mizerie!
Valeriu Saharneanu, 13 septembrie 2017
