Săptămâna trecută cineva dintre jurnaliști i-a adresat lui Mihai Ghimpu o întrebare formulată în baza unor declarații scurte, dar explicite, afișate pe rețele sociale, ale deputaților Dârda și Ojog, prin care aceștia își anunțau părăsirea, „pe neașteptate”, a Fracțiunii parlamentare și a formațiunii. Liderul PL a fost întrebat dacă este de acord cu afirmațiile celor doi că Partidul Liberal e la final de drum. După o pauză, Ghimpu a răspuns că „și în 2013 au fost unii care ne-au trădat și unde au ajuns?” „ Noi am ajuns în parlament și ei unde sunt?”, a închis el discuția, ferindu-se de un răspuns.
Nu este prima dată când Ghimpu folosește această îmbinare de cuvinte. A slobozit-o în public de câte ori a avut prilejul să-și auto-etaleze îndemânarea politică fără pereche, priceperea absolut fenomenală de a se orienta în situații grele și de a găsi întotdeauna soluții. Soluțiile – numaidecât istorice, neîndoielnic geniale și neapărat cu gândul la o-a-m-e-n-i, la binele lor. A rostit fraza atât de des, încât efortul a recidivat într-un tic nervos ce scoate în vileag o stare psihică anume a purtătorului. Este starea psihopatului încremenit în euforia răzbunării ca act în sine. Fără a vedea împrejurările reale, starea de fapt a lucrurilor și consecințele propriu-zise la care s-a ajuns. Ori, așezate într-o relație de cauză-efect „soluțiile” lui Gimpu nu au cum să genereze euforie, triumf ori orice altă stare de bucurie, ci din contră, modestă resemnare, dacă este prea mult o profundă părere de rău, pentru că un gest de mea culpa in partea lui ar fi de neînchipuit.
L-am fi lăsat și de data aceasta pe Ghimpu să-și savureze în voie plăcerea stoarsă din autoexcitarea propriei rânze, dacă acest truc verbal nu ar ascunde încercarea de a-și ascunde din nou adevărata esență mincinoasă și rolul catastrofal pe care l-a avut în evoluția stărilor de fapt din Republica Moldova. Nu pretindem la o analiză minuțioasă a activității politicanului Ghimpu „de la 1988 încoace”, cum îi place să se laude. Scurta perioadă de 8 ani, începută în septembrie 2009 și până astăzi, este suficient de relevantă în acest sens și necesită un studiu aparte și foarte atent. Din acest motiv nu ne vom coborî nici în acel an de ruptură 2009. Ne vom opri scurt la perioadă cuprinsă strict între 2013 și 2017. Exact anii pe care Ghimpu îi consideră „de performanță”, pentru că atunci, zice el, în 2013, din cauza unora „care ne-au trădat”, PL a trecut în opoziție, iar în 2014, datorită „priceperii” liderului, „noi am ajuns în Parlament și ei unde sunt?”.
Ceea ce trebuie menționat din prima este că Ghimpu a ajuns în Parlament în 2014 nu grație geniului său, cum încearcă să ne convingă, ci datorită „priceperii” perverse a lui Plahotniuc. Deja se știu multe, dar o cercetare penală minuțioasă pe care ar trebui să o facă un stat de drept, ar arăta că alegerile din 2014 se constituie într-o serie de foarte mari crime comise împotriva suveranității statului. Au fost alegerile în care oligarhii Filat și Plahotniuc, asistați de Ghimpu, au uitat pentru un moment de intrigile dintre ei, au format un grup criminal organizat, și, prin interpușii montați în unele instituții-cheie ale statului, responsabile de campania electorală și de alegerile propriu-zise, dar și prin mobilizarea finanțelor dubioase și a structurilor politice din subordine, au atacat ținte care să le ușureze luarea în captivitate a Republicii Moldova.
Una din ținte, spre marea bucurie a lui Ghimpu, a fost Partidul Liberal Reformator, aflat la guvernare din 30 mai 2013 împreună cu PLDM și PD în Coaliția pentru Integrarea Europeană. Obiectivul urmărit a fost blocarea prin orice mijloace a căilor de acces în Parlament a acestui partid și înlocuirea lui cu Partidul Liberal al lui Ghimpu. Motivul – PLR a dat în vileag schemele împletite de cei doi oligarhi prin care statul a fost supus unor furturi de mari proporții, a atacat în instanțe Guvernul pentru acte mari de corupție care au condus la delapidări enorme ale avutului statului, a refuzat categoric să intre în complicitatea acestui dezmăț și a chemat insistent guvernarea să nu abată Republica Moldova de la cursul pro-european declarat și să nu compromită acest parcurs în fața cetățenilor.
Atacat pe toate palierele – instituțional, mediatic și blocat juridic – PLR a fost scos perdant în alegeri. Nu de alegători; de mafia oligarhică unită. Presiunile pe verigile care s-au dovedit slabe – co-președinta Ana Guțu, deputatul Anatol Arhire, miniștrii Marinuță, Bodișteanu, în complicitate cu Comisia Electorală Centrală și structurile administrative subordonate oligarhilor și-au făcut efectul. În locul PLR, la o nouă suprafață a fost scos „Partidul lui Ghimpu” („Partidul lui Ghimpu” este numele corect al PL, precum PLDM – „Partidul lui Filat”, PDM – „Partidul lui Plahotniuc” ).
Euforia psihopată a răzbunării i-a estompat lui Ghimpu nu doar instinctele de supraviețuire: starea l-a împiedicat să sesizeze meandrele ucigătoare ale „suprafeței” politice pe care s-a pomenit. În 2015, 2016 și parte din 2017, Ghimpu a fost complice și participant activ în opera murdară de capturare definitivă a statului de către oligarhul Plahotniuc. Comportamentul lui de marionetă a contribuit la realizarea a cel puțin trei mari proiecte antinaționale și antieuropene ale puterii oligarhice de la Chișinău, din care a făcut parte până mai ieri: 1. Manevrele stupide din prima jumătate a anului 2015 (trocul: realegerea lui Chirtoacă contra subminării controlate a procesului de constituire a noii guvernări pro-europene) au creat condiții ideale ca hoții Miliardului să-și ascundă urmele crimei; 2. Asumarea rolului ingrat de vârf de lance contra mișcării protestatare a anilor 2015-2016 și participarea activă, fără semne de opunere, la toate acțiunile politice, economice, ideologice ale puterii oligarhice de compromitere a ideii de integrare europeană; 3. Includerea personală în campania electorală prezidențială din 2016 pe platforma deschisă a unionismului, convenabilă forțelor antinaționale, combaterea agresivă a candidatului partidei pro-europene și, drept consecință, aducerea la putere a lui Dodon, căpetenia coloanei a cincea rusești în Republica Moldova.
Iată unde a ajuns, de fapt, Ghimpu: un renegat al cauzei pentru care s-a angajat să lupte, un trădător al alegătorilor săi. Constatările nu le facem noi, le face deja practica istorică a ultimilor ani: cea trăită, consumată, accesibilă analizelor celor mai riguroase. Poate un partid unionist, liberal-proeuropean și pro-NATO să se laude cu asemenea performanțe?
Asta am vrut să i-o spunem lui Ghimpu, dacă dânsul nu vrea sau nu are capacități să vadă și să înțeleagă cum stau lucrurile în realitate. Rând pe rând, colegii lui de astăzi își dau seama de situația deplorabilă în care a fost adus partidul datorită complicității lui cu mafia oligarhică. Ajuns cu rândul să fie devorat de fostul lui partener (dacă la mijloc nu este un troc și în asta), ei au toate motivele să considere că partidul este la final de drum. Stabil în rătăcirile lui, Ghimpu îi repudiază și îi trimite la lecțiile anului 2013, încercând să creeze o analogie a situațiilor. Lucru penibil și condamnabil în egală măsură.
Ori, lucrul al doilea pe care ar trebui să-l înțeleagă Ghimpu este că în 2013 el a ratat cu fatalitate prilejul ridicării la alt nivel de calitate a Partidului Liberal, a transformării lui în partid liberal de tip european. Lipsa de cultură politică, aversiunile de caracter impulsiv și orgoliul inflamat l-a determinat să îndrepte partidul către acest „final de drum”, semnalat de cei din urmă plecați. Poate este cazul să i se amintească lui Ghimpu că în 2013, că ceea ce urăște el cel mai mult – Partidul Liberal Reformator, foștii lui colegi, – au prevenit un derapaj de mari proporții, au contracarat tentativa de scoatere a Republicii Moldova de pe parcursul european și au oprit criza care urma să se încheie cu revenirea rușinoasă a comuniștilor la putere.
Mai trebuie să i se amintească faptul că datorită implicării prompte a Partidului Liberal Reformator, Republica Moldova a ajuns să obțină facilitățile de comerț și de circulație libere a mărfurilor și a cetățenilor în spațiul Uniunii Europene. Dar revelația cea mai mare este că Republica Moldova a ajuns, totuși, în pofida tuturor uneltirilor și a crizelor provocate, să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană – document juridic de importanță istorică care ține azi Republica Moldova ancorată în spațiul democratic european și împiedică, în condițiile războiului hibrid, să fie înghițită de neo-imperialismul rusesc. Acest statut juridic ține vie speranța ca statul de drept va putea fi restabilit, că Republica Moldova va putea fi eliberată din captivitatea regimului oligarhic.
Ghimpu trebuie să știe că foștii lui colegi din Partidul Liberal Reformator nu suferă de frustrări bolnave din cauza că nu au intrat în Parlament în 2014. A fost pierdută o luptă, nu și „războiul” pentru libertate și dreptate în Republica Moldova, pentru integrarea europeană și unirea cu România, deziderate compromise de oligarhi și complicele lor Ghimpu. Dacă vrea și poate să înțeleagă, puterea unei formațiuni politice nu se măsoară în gradul și mărimea de posedare a puterii. Puterea unui partid rezidă în demnitatea necoruptă, devotamentul față de cauza aleasă și credibilitatea din partea celor care investesc încredere în el. Este, i-o spunem pe secret, adevăratul patrimoniu care îi aduce „la final de drum” pe renegați și dă putere de renaștere celor drepți.
Valeriu Saharneanu