Numirea datei alegerilor prezidenţiale de întreg poporul — 30 octombrie — a însemnat nu doar o tentativă din partea celor aflaţi la putere de a dezamorsa starea de spirit din societate, care putea lua o întorsătură nedorită pentru cei cu pâinea şi cuţitul în mână, dar şi o regrupare grandioasă de forţe (politice). Or, nu este zi ca să nu aflăm că cutare primar sau cutare organizaţie primară, comunală, orăşenească sau raională a părăsit partidul X şi a aderat la partidul Y. Ce-i drept, dacă partidele întitulate de mine cu semnul X se perindă aproape caleidoscopic, apoi formaţiunea însemnată cu Y este (aproape în 90 la sută din cazuri!) una şi aceeaşi şi se tine băţ pentru a demonstra că promisiunea făcută cu privire la transformarea acestui partid în cea mai puternică şi influentă forţă din Republica Moldova nu a fost doar un foc fără fum.
Este bine sau este rău ceea ce se întâmplă — nu este în competenţa mea să judec. Ce-i drept, unii sunt de părerea că nu ar fi rău ca numărul de partide înregistrate în Republica Moldova să fie mai mic, pentru ca electoratul să se dezmetecească mai uşor în labirinturile politicii moldoveneşti, iar alţii consideră invers, fiindcă nu sunt de acord cu metodele şi principiile care se utilizează pentru a atrage de partea acelui partid persoane de la alte formaţiuni. Până la urmă, adevărul este, ca întotdeauna, undeva pe la mijloc, deşi ar fi cazul să ne punem şi câteva întrebări şi să încercăm să răspundem la ele. Prima — ce este rău în faptul că un partid încearcă să-şi consolideze rândurile şi să devină cel mai puternic şi cel mai influent? Nimic nu este rău, ba dimpotrivă — este greu de înţeles şi fără viitor acea formaţiune care nu pune accentul pe consolidare şi nu doreşte, vorba proverbului, să se transforme dintr-un soldat de rând într-un general. A doua — de ce această consolidare se face pe “spatele” altor partide? Aici răspunsul pare să nu fie atât de univoc, deoarece niciodată nu au fost agreate persoanele (şi formaţiunile politice) care îşi construiesc propria fericire pe necazul cuiva. A treia — dar de ce unele persoane se lasă măgulite şi atrase atât de uşor în alte formaţiuni, uneori (ca să nu zic deseori) cu ideologii şi perspective diferite, chiar diametral opuse? Gurile rele zic că aceste persoane sunt cu pufuşor pe botişor şi, implicit, uşor şantajabile. Nu ştiu, o fi şi aşa, dar eu cred că acel care a trădat o dată va trăda şi de câte ori va fi nevoie. A patra — cine şi când va stopa acest fenomen ruşinos? Greu sau chiar imposibil de spus, or cât va exista cererea, atâta va exista şi oferta, şi invers. Nu degeaba se consideră că politica este considerată, ca meserie, a doua de pe faţa pământului (imediat după prostituţie). De altfel, pe lângă aceste patru întrebări mai există, sunt convins, şi o sumedenie de multe altele, dar nu vreau să bat apa în piuă şi să vântur aerul degeaba. Este bine cunoscut că mai mulţi politicieni de-ai noştri sunt convinşi că în lupta pentru putere sunt valabile orice soluţii şi metode şi ar fi, din partea mea şi din parte Dvs., o pierdere de timp să ne batem gura cu elucidarea unei teme care se lipeşte de politicieni ca nuca de perete. Personal, îmi pare rău de ceea ce se întâmplă cel puţin din două puncte de vedere. În primul rând, îmi pare sincer rău de cetăţenii care sunt atraşi în nişte jocuri şi războaie în care nu pot exista învingători (doar învinşi!) şi care s-au buimăcit într-atâta încât nu se mai pricep cine are dreptate şi cine spune minciuni numai pentru a rămâne pe val. În al doilea rând, îmi este ruşine în faţa opiniei publice internaţionale, care nu mai înţelege cum să trateze Republica Moldova — ca pe o istorie de succes, care se complace, de ani buni, în rolul de cea mai săracă din Europa, sau ca pe o cenuşăreasă, care se plimbă în maşini de lux şi se împopoţează în cele mai scumpe haine. Nu de alta, dar acei care înţeleg în politică se crucesc când aud că la noi la putere sunt partide care au în titulatură noţiunile gen „liberal” şi „democrat”, iar în opoziţie sunt la fel formaţiuni liberal-democrate. Să-ţi faci cruce, nu alta…
În fine, acei care credeau că „regruparea de forţe” va fi o panacee nu prea au motive să se liniştească, deoarece partidele din opoziţie, în speţă cea extraparlamentară, nu au de gând să se ogoiască, ci promit proteste de amploare la sfârşitul acestei luni şi nu numai. Unicul lucru care poate întrucâtva să-i liniştească pe cei de la putere este faptul că metodele şi resursele care urmau să fie utilizate de protestatari (cel puţin de unii dintre ei, prin gura lui Renato Usatâi) au suferit o schimbare „spre bine”. Adică, în loc de cauciucuri, care trebuiau arse în Piaţa Marii Adunări Naţionale, protestatarii promit să folosească furcile şi greblele.
