Faptul că Republica Moldova nu a avut parte, în aceşti 26 ani de (in)dependenţă de un preşedinte curajos, vertical, iubitor de neam şi responsabil de ceea ce spune şi ce face este incontestabil.
Primul a fost un mămăligar sadea, un papă-lapte, un lasă-mă-să-te-las clasic şi un irositor de ocazii monumentale (era nevoie de o simplă tresărire de orgoliu şi noi cu Dvs trăiam astăzi într-o altă lume, dar nu ne bălăceam în mocirlă).
Al doilea a fost un fel de şmecheraş- fraieraş, un fel de bate vânt şi-aduce ploaie fără neam şi ţară, un promotor incurabil al principiului “şi mie, şi ţie” şi a sistemului “capul plecat, sabia nu-l taie”. Din cauza acestui pacifist cu pufuşor pe botişor (vezi furturile din cele trei bănci) astăzi avem o clasă politică calică şi un partid (două), care aidoma unui aspirator suge toate gunoaiele.
Cel de-al treilea a fost ceva mai băţos, dar numai atunci când era nevoie să-şi apere interesele sale personale şi de gaşcă. S-a manifestat printr-o ură patologică faţă de neamul care i-a dat viaţă şi prin matrapazlâcuri gen promovarea unor “cadre”, care nu doar lui i-au pus cahla, dar care ne fac zile fripte tuturor până în prezent.
Al patrulea preşedinte a rămas în istorie ca o raţă mută, care s-a ghidat permanent de principiile populare – “lasă-mă să te las”, şi “dă-mi o pace şi-ţi dau două”, dar şi cu unele accese de verticalitate. Nu a făcut mult rău, dar nici mult bine nu a făcut şi nu cred că cineva cândva îşi va aduce aminte de “domnia” sa cu mare plăcere.
Am avut şi doi preşedinţi interimari – unul ieşind în evidenţă doar prin înălţimea sa de stâlp de telegraf or, în rest a fost şi este gol-goluţ din toate punctele de vedere (nu întâmplător astăzi acesta se află într-un anonimat din care sper să nu iasă vreo-dată) şi altul, rău de gură, zgârcit la fapte, călcător prin străchini şi, într-un final, chidănit de unii şi blestemat de alţii…
Şi totuşi, cel mai-cel mai anapoda şi mai dat dracului este actualul preşedinte, care ne face de ruşine pe unde merge şi ne impune să ne facem cruce de câte ori iese la rampă. De exemplu, escapada lui (cu echipa) în munţii Greciei şi, mai cu seamă, mediatizarea ei cu o abundenţă de poze una mai respingătoare decât alta este o mostră clasică de primitivism şi o lecţie de învăţat pentru acei, care nu doresc să fie arătaţi cu degetul şi puşi la stâlpul infamiei.
Privind la această “brigadă” în pantaloni albi înţelegi că prostia omenească chiar nu are margini şi că Ostapi Benderi se nasc nu doar în romanele lui Ilf şi Petrov. Maiourile şi chipiurile lor cu inscripţia “Iubesc Moldova” nu sunt decât o blasfemie or, nu poţi iubi Moldova şi urî şi trăda fără neruşinare moldovenii.
Altfel, vorbeam cu altă ocazie că am avut în istorie OAMENI MARI, BUNI, VITEJI, SFINŢI, care ne-au dus vestea ca popor demn şi cu onoare, iar astăzi avem OMULEŢI MICI, BICISNICI, FRICOŞI ŞI TRĂDĂTORI, care ne duc vestea de popor laş, care se află la cheremul lui Putin şi la degetul mic de la piciorul stâng a lui Rogozin. Asta lăsăm noi generaţiilor care vin?
