L-am cunoscut la a doua mea angajare la Muzeu, după o perioadă de câțiva ani, dar cu același director — Svetlana Șapovalov. Fire deschisă, prietenoasă și volubilă, te copleșea de la primul contact, făcându-ți impresia că vă cunoașteți de-o viață. Am invidiat mereu oamenii cu asemenea calități, mie ele lipsindu-mi cu desăvârșire.
Venise de la Biroul de excursii sau așa ceva, denumirea exactă îmi scapă, dar calitatea aceasta de povestitor, de ghid, devenită cu timpul o însușire profesionistă, a fost, după părerea mea, una dintre cele mai proeminente calități ale lui, peste celelalte. Știa să capteze atenția, mai ales a publicului juvenil, prin strecurarea subtilă în discuții a unor glume sau farse ușoare, ce făcea expunerea atractivă, vioaie. Poseda și talentul actoricesc necesar pentru așa ceva.
În preajma lui aveai mereu impresia că „afară-i vreme bună”. Tonic și întotdeauna bine dispus, emana această energie pozitivă și în jurul lui. Se mai întâmplau și divergențe, chiar conflicte între noi, lucru, până la urmă, firesc într-un colectiv, dar avea darul de a trece „filozofic”, ușor peste ele. Mă întâlnea a doua zi cu chip senin, de parcă nu s-a întâmplat nimic.
Am avut o șansă să călătorim împreună în Germania, lucru mai greu de realizat pe atunci, unde mi-a fost de mare ajutor, eu neștiind altă limbă străină decât rusa, care acolo nu-mi era de nici un folos. Și după această vizită, în comunicarea cu prietenii noștri comuni de acolo mi-a ajutat enorm, fapt pentru care-i rămân mereu recunoscător.
I-am apreciat efortul și meritul pentru prima lui carte, „Județul Soroca: file de istorie”, scrisă în baza documentelor și fotografiilor vechi din fondul Muzeului de Istorie și Etnografie din oraș, adunate într-un mănunchi tipărit. Scrisul a devenit o altă mare pasiune a lui: articole pe diverse teme apăreau cu regularitate în „Observatorul de Nord”, iar „virusul” cuvântului tipărit l-a împins și spre beletristică, încercându-și puterile și în acest domeniu.
S-a implicat și în politică, devenind membru al PLDM-ului și militant activ al ideilor proeuropene până și-a primit doza sa de deziluzii, odată cu falimentul lui Vlad Filat. Eu mi-am însușit dezamăgirile mai înainte, odată cu trecerea Frontului Popular, condus atunci de Iurie Roșca, pe „ecartament rusesc”.
Vindecați ambii de prea mult entuziasm cu acest „vaccin” al deziluziilor, aveam totuși teme comune pentru discuții de acest fel, spre disperarea celorlalți membri ai colectivului, mai refractari la coliziile politice. Nu am o părere univocă referitor la calitățile sale de director, manager. Proiectul de reabilitare a cetății, de care s-a atașat mult și s-a implicat plenar, cântărește greu în „cufărul de zestre” pe care ni l-a lăsat. Rezultatul îl vede fiecare și-i poate da propria notă. Lucru firesc — și aici părerile s-au împărțit: unii specialiști aprobă rezultatele, alții îl contestă, dar meritul realizării lui aparține lui Nicolae Bulat.
În colaborare cu Muzeul de Arte din Chișinău, Institutul Cultural Român, Muzeul de Istorie din capitală se organizau regulat expoziții tematice la Soroca. Partea proastă e că uneori acestea veneau peste expoziții făcute cu o zi înainte, de exemplu, și care acum trebuiau retrase urgent pentru a elibera spațiul. Această lipsă de coordonare și chiar lipsă de respect pentru lucrul făcut anterior vine să pigmenteze reușitele cu niște confuzii mai puțin dorite.
Nicolae a fost un reprezentant al zodiei Vărsătorului, risipind mereu generos „pozitivisme” în jurul lui. E prea vie în memorie amintirea lui pentru a cădea în falsa pistă de a-i face un portret idealizat, numai din superlative, unde nici el nu s-ar recunoaște. Oameni suntem cu toții, cu bune și cu mai puțin bune, dar micile slăbiciuni rămase pe ici-colo nu pot umbri amintirea luminoasă și pozitivă a celui care a fost Nicolae Bulat.
Victor Zagaevschi
