Mănăstirile din Republica Moldova sunt locurile în care turiștii și pelerinii își regăsesc liniștea sufletească. Vechi de secole și cu o istorie împletită cu cea a acestui pământ, locașurile monahale sunt zone tihnite în care viețuiesc maicile sau călugării care au rupt-o cu lumea celor care fug după tot ce se cumpără și vinde.
Mănăstirea Rudi
La ieșirea din satul Rudi un drum de ţară te duce în mijlocul pădurii, spre locul unde acum mai bine de două secole a fost ridicat un schit. Şi cu cât mai mult te apropii de Mănăstirea Rudi, găseşti o altă lume decât cea cu care ne-am obișnuit, fără “metehnele” tipice ale civilizaţiei. Aici totul este învăluit de liniște, și doar păsările pădurii ne reamintesc prin cântul lor că suntem în sânul naturii.
Mănăstirea a fost înființată pe timpul domnitorului Grigore Ghica Vodă, care s-a lecuit cu apa izvorului din preajmă. Aceasta a fost ridicată cu bunăvoinţa fraţilor Teodor şi Andronache Rudea (Rudi). Biserica din piatră cu hramul „Sf. Treime” este unicul obiect păstrat de la înfiinţare și a fost zidită între anii 1770-1777, în vechiul stil moldovenesc, cum mai rar se găsesc pe la noi. În altarul bisericii s-a păstrat o inscripție veche, de-o seamă cu mănăstirea, care informează posteritatea cine și când a construit locașul religios.
Una dintre construcțiile de aici este și “castelul”, clădire proiectată de arhitectul sorocean Valentin Voiţehovschi. Construcția a fost ridicată în perioada interbelică, și aici se afla școala de dascăli. Ceva mai jos se găsește biserica de iarnă a mănăstirii, iar alături este și izvorul, apa căruia pelerinii o beau sau se spală cu ea în speranța de a se tămădui, ca și odinioară Ghica Vodă.
Mănăstirea Japca
Pe valea Nistrului se află mai multe mănăstiri vechi, iar una dintre cele mai frumoase este cea de la Japca, care nu și-a întrerupt activitatea spirituală de la începutul ctitoririi sale. La fel ca alte așezări monahale de pe malul fluviului, Mănăstirea Japca își are începuturile în stâncile ce se ridică semeț deasupra Nistrului.
După ce viața monahală a coborât la poalele stâncii, unde pe lângă biserica de vară cu hramul „Înălțarea Domnului” s-a tot dezvoltat totul în jurul ei. Perioada românească a fost una înfloritoare pentru Mănăstirea Japca.
Mănăstirea de la Japca a rezistat chiar și în fața mașinăriei sovietice, care după ocuparea Basarabiei a închis majoritatea mănăstirilor și bisericilor. Au făcut tot posibilul să facă viața comunității monahale de aici insuportabilă, mărind impozitele și recurgând la diverse acțiuni subversive, dar maicile nu au cedat. Dar mănăstirea nu a fost închisă, ci a continuat să activeze în ciuda la toți cei care i-au pus gând rău.
Pe lângă comunitatea de maici care-și fac ascultarea cu smerenie, sunt și creștini care vin aici periodic pentru a le da o mână de ajutor. Când veniți la Mănăstirea Japca nu vă limitați să vizitați doar complexul monahal de la poalele stâncilor, dar vă recomandăm să urcați și până la schitul rupestru. Totul aici pare că stă pe loc și doar apa izvoarelor din preajmă sunt dovadă că timpul nu s-a oprit. De pe stâncile din preajmă Mănăstirea Japca se vede ca în palmă, și de sus se înțelege cel mai bine de ce înaintașii noștri au ales anume acest loc pentru rugăciune.
Mănăstirea Frumoasa
Pe colinele Călăraşiului, izolate de cele lumeşti, se găseşte Mănăstirea Frumoasa sau Frumuşica, cum i se spunea în vremurile mai îndepărtate. Aici găseşti linişte şi pioşenie, îngemănate cu frumuseţea naturii. În toamna anului 1804, poieniţa Frumuşica din pădurea de stejari de pe Valea Ichelului a fost aleasă drept loc de înălţare a unei mănăstiri de călugări.
Ideea întemeierii sfântului locaş i-a venit unui răzeş din satul Onişcani, Efrem Iurcu, susţinut de trei ortaci. Visul a devenit realitate odată cu sosirea unor călugări de peste Prut. Prima biserică de lemn a fost sfinţită în 1810, despre ea se cunoaşte mai puţin, dar se crede că a ars. În 1850 a început construcţia bisericii din piatră, iar în 10 ani aceasta a şi fost sfinţită. Biserica a fost proiectată în stilul arhitecturii tradiţionale moldovenești, dar cu elemente slave. În 1918 la mănăstire a făcut un popas Mihail Sadoveanu, fapt consemnat mai târziu în volumul Drumuri Basarabene, unde scriitorul spunea: „Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat, moldovenesc, ca până la 1812, armonizat cu cel piezagiu unic, aşa de distins, aşa de pătrunzător, plin de durerile şi amintirile trecutului”.
La sfârşitul perioadei interbelice, mănăstirea a fost reorganizată în una de călugăriţe, iar în 1946 aceasta a fost închisă pentru aproape jumătate de veac şi transformată în şcoală specială pentru copii cu deficienţe şi colonie pentru minore. În 1994 mănăstirea a fost redeschisă pentru călugări, iar peste mai bine de un deceniu aici au revenit maicile. Treptat au fost restaurate bisericile şi chiliile, ba chiar a fost înfiinţat şi un muzeu al mănăstirii. Aici, la loc de cinste, sunt câteva ceasloave, psaltiri, icoane vechi, veşminte bisericeşti, dar şi documente din istoria mănăstirii. În altă sală găsim diverse instrumente de lucru şi obiecte cu care au muncit călugării şi maicile.
Mănăstirea Răciula
Una dintre frumoasele mănăstiri basarabene este şi cea de la Răciula, sat din preajma oraşului Călăraşi. Mănăstirea de aici, spre deosebire de altele, se află chiar în sat, iar curtea acesteia cuprinde cele două biserici şi zeci de case ale maicilor şi mirenilor.
Este, de fapt, un mic Vatican aşezat în centrul localităţii. Strada “Sfânta Maria” din curtea mănăstirii urcă printre casele călugăriţelor şi ale sătenilor, iar veneticii sunt rugaţi să respecte regulile sfântului lăcaş. Aceasta a fost ctitorită în 1797 de către doi fraţi — Andrei și Ioan Rosea, pe terenul donat de un răzeş.
La început au fost ridicate două biserici din lemn, reconstruite mai târziu din piatră, cea de vară cu hramul “Naşterii Maicii Domnului”, iar cea de iarnă în cinstea “Sfântului Ierarh Nicolae”. În 1959, când regimul comunist a dorit să închidă această mănăstire, ţăranii s-au revoltat.
De Duminica Mare trei sute de miliţieni au fost trimişi la Răciula, iar sătenii i-au întâmpinat cu furci, topoare şi coase. Nouă zile şi nouă nopţi a durat asediul mănăstirii, trei săteni au fost ucişi, câteva zeci — răniți, iar o parte din localnici împreună cu stareţa au fost arestaţi.
Bisericile au fost jefuite, iar icoanele, cărţile bisericeşti şi tot ce s-a mai găsit au fost arse. Timp de ani buni mănăstirea a fost transformată în sală pentru petreceri şi club de dansuri, iar unele gospodării-chilii au fost împărţite sătenilor. Astăzi aici este linişte şi doar toaca mai sparge tăcerea care se aşterne peste mănăstire.
Mănăstirea Călărășeuca
La nordul Republicii Moldova, într-un loc retras de civilizaţie, pitorescul se îmbină armonios cu religia. Este vorba de Mănăstirea Călărăşeuca, unde cele 40 de maici şi pelerinii se roagă pentru credinţa strămoşească. Locaşul se află la o distanţă mică de oraşul Otaci, fiind adăpostit de un defileu pitoresc de pe malul Nistrului.
Prima atestare documentară a bisericii de lemn, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, vine din anul 1648. Primii călugări şi-au făcut adăposturi în peşteri, acestea fiind locuri de rugăciune şi de refugiu în vreme de restrişte. Iniţial, schitul aparţinea Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi, ce se supunea direct Frăţiei Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Din 1916, a devenit mănăstire de maici, care în perioada sovietică a fost închisă pentru treizeci de ani.
De la redeschidere, viaţa monahală a reînviat aici aşa cum era de veacuri. În inima pădurii din preajmă se află trei izvoare despre care se crede că au apă tămăduitoare. Se zice că ele au apărut pe locul unde un înger a înfipt trei lumânări arzânde în pământ. Izvoarele, peisajele splendide şi mănăstirea par create de aceeaşi mână divină, ce a făcut din aceste locuri un leagăn al credinţei.
Mănăstirea Curchi
La 125 kilometri de Soroca, în ţinutul Orheiului, se găseşte una dintre frumoasele mănăstiri basarabene — Curchi. Situată pe valea Vaticiului, la poalele unui capăt de codru, aşezarea monahală numără peste două secole de istorie. Primul schit de lemn cu hramul “Sfântului Mare Mucenic Dimitrie” a apărut aici fiind ctitorit în 1773 de fraţii Iordache şi Mihail Curchi, tot ei sunt cei care au ridicat şi primele biserici din piatră.
Prima biserică din piatră zidită la 1810 nu a ţinut până astăzi, dar a rămas biserica de iarna, care a păstrat hramul primului lăcaş din acest complex monahal şi care a fost construită în 1843. Apoi a urmat biserica cu hramul ”Naşterea Maicii Domnului”, ce-i impresionează pe toţi cei care ajung pe aici şi care a fost construită în perioada 1866-1872. La începutul secolului trecut în cimitirul mănăstirii a fost ctitorită bisericuţa închinată ”Tuturor Sfinţilor”, iar în 1914 a început ridicarea bisericii ”Sfântului Ierarh Nicolae”, a cărei construcţie a fost finisată abia în anul 2005.
O perioadă neagră în istoria mănăstirii au fost anii de după cel de al Doilea Război Mondial, când aceste pământuri au fost ocupate de administraţia sovietică. În 1944 peste 40 de călugări se refugiază la mănăstirile de peste Prut, iar în 1958 autorităţile comuniste i-au alungat pe monahii rămaşi, au ars cărţile bisericeşti, au devastat locaşurile şi au batjocorit icoanele. Bisericile au fost transformate în depozite, iar pe teritoriul mănăstirii a fost înfiinţat un spital psihiatric. Cu toate acestea, după anii de renaştere naţională mănăstirea Curchi a reînviat şi astăzi şi-a recăpătat meritul de odinioară de a fi “cea mai frumoasă şi mai vestită mănăstire din Basarabia”.
Mănăstirea Cosăuți
Mănăstirea este un obiectiv spiritual-turistic de pe moșia satului Cosăuți și merită a fi vizitată de cei care ajung prin aceste părți. Aceasta a fost ridicată de parohul Ieronim Palii în anii ’90 în preajma vechiului schit, din 1729, care nu s-a păstrat și din care a rămas doar pristolul. Mănăstirea poartă hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, fiind sărbătorit anual la 14 octombrie. Cei ajunși aici pot participa la serviciile divine, se pot ruga în liniște, după care au posibilitatea să facă o plimbare în preajma iazului și să se răcorească cu apa izvorului de aici, căruia i s-a dus vestea peste tot.
Mănăstirea este situată într-un defileu care este frumos pe orice anotimp, iar fiindcă toate obiectivele ce merită a fi vizitate sunt aproape, traseul poate fi parcurs ușor de pelerini. Apropo, se crede că aici viața monahală a început în chilia cunoscută și ca „Mănăstirea în cretă”, dar fiindcă drumul spre ea este dificil și pe alocuri pe pantă, nu vă recomandăm să vă aventurați acolo. Liniștea și frumusețea de aici sunt principalele avantaje ale alegerii acestui loc de către primii monahi și care s-au păstrat până astăzi.
