Suntem în preajma primei zile a lunii octombrie, când este marcată Ziua Internaţională a Persoanelor în Etate. Data de 5 octombrie în mai multe state din lume, inclusiv şi în Republica Moldova, este dedicată Zilei Internaţionale a Profesorului. Fosta profesoară de limbă franceză Larisa Lozinschi din satul Trifăuţi a ajuns la o vârstă respectabilă, iar până în ultimii ani şcoala i-a fost a doua casă.
Larisa Lozinschi, pe numele ei de fată Panas, s-a născut la mijlocul verii anului 1938 în satul Trifăuţi. Şeful de post, care era bun prieten cu tatăl ei, i-a fost naş de botez. “Tata era proprietar şi avea pământ, cai, porci și gospodărie, îşi aminteşte mătuşa Larisa. Când venea toamna, aducea păpuşoi, răsărită, orz, podurile erau pline cu de toate. Ar fi fost bine dacă ar fi continuat aşa mai departe. Am crescut la bunica, care era o femeie muncitoare şi deşteaptă. Şi părinţii mei erau oameni muncitori, mama mea nu ştiu ce nu putea face: ştia să zidească, să ţese, să facă în andrele, era şi croitoare, orişice lucru îl putea. Noi nu am avut în familia noastră pedagogi, dar eu de mică visam să fiu învăţătoare. Grămădeam copiii din mahala, îi duceam în grădină la noi sub doi nucari, le dădeam câte o frunză de nuc şi un şteap şi-i aşezam împrejur. Eu eram învăţătoare şi le spuneam: începem lecţia, acum scriem. Uneori când venea mama acasă vedea că uşa şi ferestrele toate erau scrise cu cretă de mica învăţătoare”. Copilăria i-a fost marcată de cel de-al Doilea Război Mondial. Tatăl său a fost luat pe front în 1944 în armata sovietică şi n-au mai ştiut nimic despre el. Mama sa a rămas văduvă la 24 de ani cu patru copii. Apoi au venit anii foametei.
“Atunci strângeau postavka, luau de la oameni totul. A venit şi la noi preşedintele sovietului sătesc şi doi comunişti. Au intrat în ogradă, unde aveam o grămăjoară de păpuşoi, fiindcă mama dăduse restul la stat. Noi mititeii i-am smuls şi i-am curăţit,
dar ei vroiau să ni-i ia, căci încă mai trebuie. Mama m-a luat pe mine şi pe o altă soră de mână şi a zis: dacă-mi luaţi şi păpuşoieşii aceştia, luaţi-i şi pe dânşii, luaţi-i pe toţi, că mie nu-mi trebuie nimic. Noi am început a plânge şi ei ne-au lăsat în pace. Dar ce este o grămăjoară de păpuşoi pentru cinci suflete timp de un an de zile? La sovietici era foarte greu. Mama mea se ducea cu o prietenă la cosit cu doi oameni vânjoşi, oameni care făceau câte două norme, moş Grigore şi moş Petre, şi se ţineau din urma lor. Şi când ajungea toamna cu ce venea acasă? Nu primea un bănuţ. Iarna aducea vreo doi ţuhali de grâu şi vreo trei-patru de ciocălăi, nu de grăunţe. Cu acestea trebuia să hrănească copiii tot anul. Mâncam turtiţe pe vatră din frunză de salcâm şi din holbură. Am mai mâncat şi mămăligă din hlujani şi beţe de răsărită. Mama a intrat prima în colhoz, crezând că va fi mai bine, dar era foarte greu, oamenii lucrau până în ianuarie la păpuşoi. Mama îmbrăca o pufoaică mai ascundea acolo câte vreun păpuşoi cu omăt. Dar a murit de tânără, la 48 de ani, după ce a răcit, chinuită şi necăjită”. Şi consătenii ei au simţit “gustul eliberării” de către sovietici. “Vreo treisprezece familii de la noi din sat au fost duse în Siberia cu tot cu copii. De ce? Fiindcă erau oameni muncitori şi gospodari. Chiar şi alături trăieşte o femeie ai cărei părinţi au fost deportaţi. Ziceau că erau culaci, dar ei tot îmblau ca şi toţi în sumane legate cu o frânghiuţă. Nu ştiu cine i-a pârât. Dar în sat la noi veniseră doi ruşi, atunci când s-a format colhozul, şi au trăit într-o casă a celor deportaţi”.
Peste ani, s-a cunoscut la club cu viitorul său soţ, Mihai. “Deşi eram din acelaşi sat, nu ne ştiam, el era mai mare ca mine. După ce ne-am cunoscut, peste o săptămână ne-am şi căsătorit. Eu nu pot să spun nimic de prima dragoste sau de dragoste în general. Eu dragoste nu am avut, am trăit fără dragoste. Pentru mine conta ca bărbatul să fie muncitor, om cum se cade şi gospodar. Eu stimam omul ca om şi să mă stimeze şi el pe mine. Dacă mă iubea nu ştiu, nu l-am întrebat. Mie îmi plăcea ca oamenii să se poarte frumos, să muncească şi să fie deştepţi, puteau să fie şi urâţi, dar dacă erau cumsecade mie îmi plăceau acei oameni. La mine soţul a fost un om foarte muncitor şi gospodar, lucea totul în jurul casei. Dacă se usca vreun copăcel, el punea doi în loc. Eu eram cu casa, iar el cu gospodăria, cu porcul, cu găinile, cu căţelul. Eu de acestea nu aveam grijă deloc. Odată am dat la porci şi când s-a sculat i-am zis că eu deja le-am dat de mâncare, iar el m-a întrebat de ce m-am amestecat?”.
“Dacă nu va da statul atenţie învăţământului, atunci nu va mai fi nimic. Când omul nu are nimic în cap, ce poţi face cu dânsul? Îl poţi manipula mai uşor ca să te voteze. Noi făceam carte cu candela, dar oricum învăţam”.
Nu au avut parte de copii, aşa că ţineau la elevii din şcoală ca şi cum ar fi fost ai lor. Soţul a fost profesor de matematică şi fizică, iar ea a predat limba franceză 53 de ani. “Acum eu cred că oamenii se joacă de-a lucrul. Şi nu-i vorba de profesori, dar de toţi. Astăzi nu se mai lucrează cu tragere de inimă, angajaţii văd numai bani. Noi, când lucram, ştiam că dacă mâine este 1 septembrie şi eu nu am terminat ceva de făcut, puteam sta în şcoală şi până la 1 sau 2 de noapte, ba chiar şi am dormit odată la şcoală, fiindcă ploua, scăpăra şi tuna, aşa că am rămas acolo cu moş Gavril. Am venit dimineaţa, dar soţul dormea. Eu îi zic, ia scoală, de ce nu mă întrebi unde am fost toată noaptea?”.
Vreo şase ani Larisa Lozinschi a fost directoarea şcolii din sat, dar cel mai bine profesoara de limbă franceză se simţea în clasă, în faţa elevilor. “Când în ultimii ani mergeam prin sat şi vedeam pe cineva ziceam: uite acesta este elevul meu şi acesta tot. Am şi elevi care sunt profesori de limbă franceză, dar şi elevi care trăiesc în Franţa”.
A jucat şi nunta de aur cu soţul, dar de şase ani este văduvă. În primăvară a căzut, fracturându-şi piciorul, şi mergea mai mult stăpânindu-se de un premergător. La începutul lunii august s-a mai lunecat o dată, lovindu-se deja la celălalt picior, şi de atunci stă la pat, fiind în grija unor rude mai îndepărtate. “Am chemat salvarea şi mi-au spus că mă iau la investigaţii, dar va trebui să mă întorc singură înapoi. Dar cum să mă întorc? Nici nu m-am mai dus”.
“Când am terminat patru clase în 1949, la noi s-a deschis clasa a cincea şi am învăţat până în a şaptea. Şi tot cu mine s-a închis gimnaziul acum doi ani. Şi mă doare sufletul că s-a închis gimnaziul şi a rămas doar şcoală primară. Dacă nu-i şcoală şi primărie în sat, îmi pare că este sat pustiu”.
Se bucură când îi păşeşte cineva pragul casei, că astfel mai are cu cine schimba o vorbă. În rest mai mult citeşte sau ascultă noutăţile. “Citesc cărţi şi ziare, sunt abonată la “Observatorul de Nord” şi “Timpul”. Mai întâi mă uit repede peste paginile ziarului vostru, apoi citesc totul de laolaltă. Am citit foarte mult în viaţa mea, uneori şi noaptea. Chiar şi la recreaţie uneori. Acum copiii nu prea citesc, stau la televizor şi computer. Eu mă mai uit la televizor sau ascult radioul ca să ştiu ce se mai întâmplă. Văd că la Chişinău nu-i prea bine, nu se împacă conducerea noastră, şi ce-o să mai fie? Eu văd viitorul Republicii Moldova numai la un loc cu România. Acolo este limba noastră, avem aceeaşi istorie, am fost uniţi din 1918, dar mai apoi au venit ruşii şi ne-au cotropit. Ne-au luat Cetatea Albă, ne-au luat Hotinul şi noi am rămas cu nimic. S-a mai format peste Nistru republica ceea transnistreană şi noi şedem şi tăcem. Suntem un popor cuminte. Noi suntem o ţară agrară, nu avem energie, bogăţii subpământene, lemn, nu avem nimic. Şi cât ne va mai ajuta Europa şi America? Mergem de la Chişinău la Soroca pe drumul făcut de americani, dar tot ruşii sunt mai buni pentru unii. Eu mă gândesc că odată şi odată tot o să ne unim cu România”.
Ar vrea să mai iasă prin sat, pe care-l consideră cel mai frumos din lume, fiindcă este al ei. Îi este dor de şcoală şi şcolari. “Aş vrea ca înainte să mor să mă pot scula în picioare şi să fac măcar o lecţie”, îmi spune la final dorinţa pe care o are mătuşa Larisa. Dar oare cine şi când ar putea să o ajute să-şi realizeze acest vis?
